De la manifestațiile anti-israeliene din campusurile universitare americane sau europene pînă la contestarea participării Israelului la Eurovision, antisemitismul revine în forță în dezbaterea politică și devine – inevitabil – un subiect în dezbaterea pentru alegerile europene. Un efect al pogromului organizat de Hamas pe 7 octombrie 2023 a fost eliberarea discursului antisemit, de cele multe ori camuflat sub forma antisionismului. În întreaga lume vehemența antisemită amintește de perioada dintre cele două războaie mondiale. Pe atunci însă, antisionismul nu exista încă pentru simplul fapt că statul Israel nu fusese încă reconstruit pe ruinele anticelor regate ale Israelului și Iudeii. Acum însă, există scuza antisionismului și războiul din Gaza pentru a justifica ura împotriva evreilor. De fapt, chiar dacă ar reuși să-și atingă obiectivele militare în Gaza, prin acțiunea sa teroristă Hamas a reușit să pună Israelul în cea mai dificilă situație de la Independență. Politic, Hamas pare să fi cîștigat această confruntare, obligînd Israelul să reacționeze militar în condițiile speciale ale Gazei suprapopulate și folosind populația civilă ca scut, mizînd pe efectele crizei umanitare și folosind din plin propaganda antisemită și vechile mituri ale conspirației Sionului. Votul din Adunarea Generală a ONU privind recunoașterea statului palestinian este o dovadă a stării opiniei publice internaționale în raport cu un Israel acuzat de genocid, crime împotriva umanității sau crime de război. Iar acțiunile guvernului Netanyahu-Ben Gvir nu fac decît să amplifice acest sentiment de ostilitate.
Iar unii încearcă să capitalizeze politic folosind antisemitismul în contextul alegerilor europene sau americane și transformînd războiul din Gaza într-o problemă centrală a dezbaterii politice. Chiar dacă extrema stîngă americană și europeană sînt principalele purtătoare ale acestui mesaj, în continuarea anticapitalismului său constitutiv, dar și a readaptării vechii tradiții a sprijinirii mișcărilor anticolonialiste, nici extrema dreaptă sau fundamentalismul islamic nu sînt indiferente la acest fenomen societal. Dacă în SUA nu este exclus ca susținerea Israelului să fie un factor important în pierderea alegerilor prezidențiale de către Joe Biden, în Europa extrema stîngă folosește subiectul în contextul alegerilor europene. În Franța, La France Insoumise (LFI) a pus-o pe activista franco-palestiniană Rima Hassan – care explica într-o emisiune televizată la începutul lunii mai că Israelul este mai rău decît Rusia – pe poziția a șaptea pe lista sa pentru alegerile europene, făcînd din războiul din Gaza tema principală a campaniei sale electorale europene.
Pentru foarte mulți, crimele din 7 octombrie sînt istorie, dar pentru israelieni sînt dovada fragilității statului lor. De fapt, atacurile teroriste de la 7 octombrie oferă un argument în plus privind necesitatea existenței unui stat israelian și pun în evidență relația dintre teritoriu și protecția drepturilor omului, și deci a dreptului fundamental la viață.
Sînt mulți cei care au fost șocați de renașterea antisemitismului actual, pe care încă destui încearcă, aici sau aiurea, să-l disimuleze. De unde vine această ură? În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cînd scriau Dialectica Luminilor – Fragmente filozofice, Horkheimer și Adorno încercau să înțeleagă cum s-a putut ca o lume în care rațiunea părea să se impună, să se autodistrugă și să se transforme radical din cauza domniei fanatismului. Cum a putut nazismul să aneantizeze tot ceea ce Epoca Luminilor reușise să construiască în numele universalismului rațiunii, discreditînd magia și obscurantismul, raționalizînd producția economică și impunînd superioritatea științei aproape fără efort? „Dispoziția misterioasă a maselor educate în spirit tehnologic de a se lăsa fascinate de despotismul de orice fel, afinitatea lor autodistructivă cu paranoia naționalistă, toată această stupiditate de neînțeles relevă precaritatea înțelegerii teoretice contemporane.“* Iar nașterea și renașterea antisemitismului modern pun în evidență limitele rațiunii atunci cînd aceasta se transformă într-un discurs formal de la care masele nu așteaptă nimic bun. Avertismentul de acum opt decenii al lui Horkheimer și Adorno rămîne actual pentru că pune în lumină neputința cunoașterii în fața unui tip de paranoia care nu se poate vindeca prin argumente raționale.
Iar antisemitismul a fost și rămîne simptomul domniei fanatismului. Războiul din Gaza nu este decît un alibi. Asistăm la renașterea unui fenomen politic periculos. În decursul istoriei, ura eternă împotriva evreilor (ewiges Judenhass) a trecut de la anticul anti-iudaism la antisemitism pentru a ajunge la antisionism. Dar antisemitismul modern, cu toate formele sale, este un fenomen politic care pune în evidență și o anumită tendință societală spre extremism. În orice caz, după 7 octombrie 2023 acest antisemitism s-a banalizat și a devenit un fenomen societal obișnuit, prezent nu doar în discursuri, ci și în acțiuni politice demonstrative și provocatoare. Iar în acest an electoral crucial pentru democrație antisemitismul va juca, precum între cele două războaie mondiale, un rol important în mobilizarea politică. În multe țări – nu și la noi –, statisticile privind creșterea antisemitismului sînt necruțătoare și anticipează o confruntare politică în care violența de limbaj și de acțiune în numele „eliberării“ de vina Holocaustului va fi un vector electoral.
* Max Horkheimer, Theodor W. Adorno, Dialectica Luminilor – Fragmente filozofice, Editura Polirom, 2012, p. 11."
["post_title"]=>
string(71) "Eliberarea antisemitismului, domnia fanatismului și alegerile din 2024"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(69) "eliberarea-antisemitismului-domnia-fanatismului-si-alegerile-din-2024"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-17 12:54:35"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:54:35"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241196"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "2"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[1]=>
object(WP_Post)#36719 (24) {
["ID"]=>
int(241206)
["post_author"]=>
string(2) "13"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-14 11:57:16"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-14 08:57:16"
["post_content"]=>
string(5816) "Era o frumoasă tradiție să spui „Hristos a înviat” în loc de „bună ziua”, preț de 40 de zile, pînă la Înălțare. Acum nu se mai spune în nici un fel. Dacă intrăm la Mega Image – lanțul de magazine de proximitate, precum Aprozarul juneților unei generații care azi se îmbulzește la farmacii și la medicii de familie –, lumea întoarce capul: „Ce vrea și ăsta?”. Asta e realitatea. Punct. Evenimentele internaționale au potopit sărbătoarea pascală și sînt în marja de breaking news a agențiilor de știri. Să le recapitulăm pe cele mai importante.
Războiul din Ucraina continuă cu aceeași intensitate a bombardării obiectivelor civile. Rușii nu se lasă de făcut harcea-parcea localități de pe tot cuprinsul Ucrainei, nu care cumva să ne închipuim că doar Odessa e vizată. Și Harkov, Lvov-ul și Kievul își curăță străzile de dărîmături. Și asta chiar cu prilejul depunerii jurămîntului nou realesului președinte V.V. Putin pentru un nou mandat de șase ani. Fastuoasa ceremonie desfășurată în uriașa sală „Andreevski”, din mereu renovatul Kremlin, a consfințit proiectele belicoase ale fostului agent KGB adus în prim-plan de Boris Elțîn ca să-și conserve viitorul lui și pe cel al familiei. Iar acum, 1.500 de granguri ai actualului regim au cîntat de zor în onoarea slăvitului conducător. Roata puterii moscovite se răsucește în continuare. Sîntem – noi, Occidentul democratic – amenințați cu arme nucleare tactice, și tot noi, Occidentul democratic, sîntem îndemnați să ne așezăm la masa negocierilor. Cum și ce să negociezi cu un agresor unanim?
Președintele chinez Xi Jinping face un tur european să împartă bezele la Paris, Belgrad și Budapesta. De la bascheți și stilouri produse fără licență, ciupite de la firme occidentale în anii ’60, s-a ajuns la ultrasofisticate tehnologii și mormane de dolari prin care China încearcă să aducă la cheremul ei economia mondială. Care și așa gîfîie. Schimbarea centrului de putere se face pe simțite din Mediterana și Atlantic, într-un spațiu indo-pacific greu de strunit. Ce drepturi ale omului? Ce Tibet și tibetani? Aceeași poveste, ca azi, în Ucraina, cu ocupări abuzive! Cui să-i mai pese de vorbele de duh ale unui Dalai Lama redus la un simplu predicator de vorbe frumoase?
Pe aceste fundal, al marilor jocuri strategice, a avut loc și deplasarea președintelui Klaus Iohannis în Statele Unite. Și întîlnirea de la Casa Albă cu președintele american în exercițiu. Ceea ce, pentru o țară ca România, nu ar fi de lepădat. Sîntem și noi on the map, adică vizibili, cît de cît. Nu au avut loc declarații oficiale, știm doar ce a spus președintele României. Pe de altă parte – și observația mea e mai largă –, nu e nevoie să spunem chiar în gura mare ce vrem să facem și ce au de gînd aliații noștri. Puțină discreție nu strică, mai ales că sîntem în plin conflict pe diverse fronturi. Prea se vorbește mult și aiurea pe la televiziuni. Fără să se introducă cenzura, ar merita să fie șurubul mai strîns la ceea ce se dă pe un post sau altul. Accidente – cu detalii oribile, crime și violuri – prezentate cu detalii groaznice zile de-a rîndul. Sigur că adevărul trebuie spus și asumat, sigur că nu putem trăi doar printre pionieri zîmbăreți și mineri care plantează flori, sigur că nu putem cenzura informațiile, dar o minimă selecție se poate. Că este vorba despre alunecările/tasările de teren de la Rîmnicu Sărat, despre inundațiile de pe DN1 sau că este vorba despre necazurile medicale ale unui mare actor român.
Nu în ultimul rînd, Holocaustul comemorat la Washington de președintele Joe Biden, într-un moment în care, iar și iar, antisemitismul capătă noi accente virulente. În ce privește Holocaustul, credem că situația e viceversa. S-a comemorat oficial și în SUA, unde președintele Joe Biden a ținut un emoționant speech, pe 12 aprilie. În România, Ziua Holocaustului se comemorează pe 9 octombrie, ziua cînd, în 1942, mareșalul Antonescu a decis deportarea a zeci de mii de evrei în Transnistria. Se amintește prea puțin și se comemorează discret cea mai mare catastrofă umanitară din istoria omenirii, care e tratată speculativ și selectiv.
Nu ar trebui să trecem peste faptul că două puteri nucleare de azi – Iran și Pakistan – sînt extrem de agresive cu privire la existența Statului evreu. Și nu s-ar da în lături de la a-l șterge de pe fața pămîntului. „Never again!” rămîne de mare actualitate și nu poate fi ignorat, în orice colț al lumii ne-am afla. Am văzut la concret, în aceste ultime săptămîni, reacția unor tineri studioși sau mai puțin musulmani, care se solidarizau cu ceea ce orice democrație respinge ferm. Teocrația care bîntuie din nou prin lume poate face pui veninoși oricînd. Antisemitismul este la fel de periculos ca orice formă de antiumanism. Altfel, este loc pentru toată lumea pe acest pămînt. "
["post_title"]=>
string(31) "Între Casa Albă și Kremlin "
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(26) "intre-casa-alba-si-kremlin"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-17 12:55:44"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:55:44"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241206"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[2]=>
object(WP_Post)#36718 (24) {
["ID"]=>
int(241208)
["post_author"]=>
string(1) "1"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-14 11:47:15"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-14 08:47:15"
["post_content"]=>
string(6461) "La 17 ani de la intrarea în UE, românii sînt mai degrabă pesimiști, dar consideră că România este un beneficiar net al integrării europene, arată un sondaj IRES, publicat astăzi. În același timp, neprimirea României, în totalitate, în spațiul Schengen este un motiv de frustrare, dar există speranța, că această problemă se va rezolva în viitorul apropiat.
Jumătate dintre participanții la sondaj apreciază că trăiesc acum mai rău decît în urmă cu 10 ani. Doar 3 din 10 români spun că trăiesc mai bine decît în urmă cu un deceniu, iar unul din 5 spune că trăiește la fel. În proporții mai ridicate decît media spun că trăiesc mai bine decît acum 10 ani respondenții tineri și cei cu studii superioare. Mai prost susțin că trăiesc persoanele între 50 și 65 de ani, dar și cele cu educație scăzută.
În egală măsură, nici speranțele pentru viitor nu sînt foarte optimiste: patru din 10 români cred că vor trăi mai prost peste 5 ani, doi din 10 cred că vor trăi la fel și o treime doar cred că vor trăi mai bine.
În ultimii 10 ani, peste jumătate dintre români au călătorit într-o țară din Uniunea Europeană și tot peste jumătate au pe cineva în familie care muncește într-o țară europeană. De asemenea, unul din 5 români a lucrat, în ultimii 10 ani, într-o țară din UE, iar unul din 10 români are pe cineva în familie care studiază în Europa. 6% dintre participanții la studiu spun că au primit în ultimii 10 ani o finanțare europeană.
Cu toate acestea, interesul românilor pentru politicile europene nu este unul foarte crescut. Unul din 5 români spune că nu este interesat deloc de acest subiect, 43% spun că sînt puțin interesați, în timp ce doar o treime se declară interesați de această tematică. Bărbații, persoanele educate ori cele care locuiesc în orașe sînt respondenții mai interesați de politicile discutate la nivelul UE.
Intrarea României în Uniunea Europeană este asociată pozitiv de către români, peste jumătate dintre participanții la studiu susținînd că țara noastră a avut mai mult de cîștigat odată cu integrarea. Cei care susțin că țara noastră a avut mai mult de pierdut sînt persoanele cu vîrste între 51 și 65 de ani și cele cu educație scăzută sau care locuiesc în mediul rural.
De altfel, 54% dintre participanții la sondaj cred că interesele României la integrarea în UE au fost negociate bine și foarte bine, un sfert cred că negocierea s-a făcut destul de prost, iar 17% că s-a derulat foarte prost. Din perspectiva participanților la sondaj, România a avut de cîștigat odată cu integrarea în UE în ceea ce privește: atragerea investițiilor străine, construcția de autostrăzi ori repararea drumurilor, dar și atunci cînd este vorba despre accesul la servicii de sănătate, despre îmbunătățirea situației grupurilor vulnerabile ori refacerea clădirilor/monumentelor istorice, crearea de locuri de muncă, de politica externă a țării ori de bunul mers al afacerilor românești.
Însă, atunci cînd este vorba despre agricultura românească, 57% cred că țara noastră a avut de pierdut sub acest aspect odată cu intrarea în UE. Și dimensiunea luptei anticorupție este evaluată în mod negativ de către respondenți. În același timp, unul din 5 români se declară foarte nemulțumit de felul în care este reprezentată România la Bruxelles de către parlamentarii români care activează în Parlamentul European și doar 6% spun că sînt foarte mulțumiți, în timp ce cîte o treime sînt fie destul de mulțumiți, fie destul de nemulțumiți.
Opiniile legate de oportunitatea intrării României în spațiul Schengen terestru sînt favorabile, peste 80% dintre participanții la sondaj cred că este bine ca România să fie în acest spațiu. Însă optimismul cu privire la șansele țării noastre de a fi admisă în acest an nu este unul ridicat, doar 45% cred că există, în mod real, această posibilitate, în timp ce restul cred contrariul.
Peste 50% dintre români văd mai degrabă optimist viitorul Uniunii Europene, în timp ce 44% îl anticipează cu pesimism. Războiul este văzut drept principala amenințare pentru Uniunea Europeană în următorii 5 ani de către 40% dintre români. Acesta este urmat, la mare distanță, de terorism (11%), de utilizarea pe scară largă a inteligenței artificiale (9%), de ieșirea din UE a unor state (9%), de imigrație (8%), dar și de dezinformare și fake news (7%).
Orientarea europeană a românilor este la cote ridicate; aproape trei sferturi (73%) dintre participanții la sondaj cred că țara noastră trebuie să rămînă în UE în următorii ani. 24% sînt de părere că România ar trebui să iasă din UE, iar proporțiile celor favorabili părăsirii Uniunii sînt mai ridicate în rîndul respondenților cu vîrste între 36 și 65 de ani, cu educație scăzută și a celor din mediul rural.
Favorabilitatea românilor pentru intrarea Republicii Moldova în UE este destul de ridicată, peste 60% dintre români declarînd că sînt de acord ca această țară să fie primită în Uniune. Nu același lucru se întîmplă cînd vine vorba despre Ucraina, doar 42% dintre cei chestionați ar fi de acord cu primirea acestei țări în Uniune.
Intenția de participare la alegerile din 9 iunie este mai scăzută în cazul scrutinului pentru alegerea reprezentanților României în Parlamentul European decît la cel pentru desemnarea aleșilor locali; 60% dintre participanții la studiu declară că sigur vor vota la europarlamentare, față de 69% care declară că vor merge cu siguranță să își exprime votul pentru alegerile locale. Aproape unul din 10 români (9%) nu știe că în 9 iunie au loc alegeri europarlamentare și locale. (Veridica.ro)"
["post_title"]=>
string(89) "Aproape trei sferturi dintre români spun că țara noastră trebuie să rămînă în UE"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(80) "aproape-trei-sferturi-dintre-romani-spun-ca-tara-noastra-trebuie-sa-ramina-in-ue"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-17 12:55:14"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:55:14"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241208"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[3]=>
object(WP_Post)#36717 (24) {
["ID"]=>
int(241273)
["post_author"]=>
string(4) "5116"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-17 12:26:25"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:26:25"
["post_content"]=>
string(12100) "
Vlad Vizireanu este un exemplu de succes și dedicație în lumea muzicii, dar are și o poveste de viață impresionantă. Cînd avea doar patru ani, familia lui a emigrat în Statele Unite ale Americii. A reînvățat să vorbească limba română după aproape două decenii de la plecare, odată cu revenirea în România. Cariera lui a început însă în SUA, unde a descoperit dragostea pentru muzică și a început să studieze pianul. Un profesor a remarcat însă că poate fi un dirijor excepțional și l-a îndrumat în această direcție. Vlad consideră că talentul și înclinația spre muzică i se trag de la bunic, care cînta la vioară. Cînd, după 11 ani de prizonierat în Siberia, bunicul a revenit în satul Brusturoasa, Moldova, unde a crescut și Vlad în prima parte a vieții, a predat muzică. A ajuns să fie cunoscut în tot satul drept domnul Volmer, profesorul de muzică. În calitate de dirijor, Vlad a atins succesul internațional, evoluînd pe scene prestigioase din întreaga lume. Păstrează în același timp o legătură puternică cu România și profită de fiecare prilej pentru a o vizita. A caracterizat publicul de aici drept „foarte cald, dornic de muzică“. Povestea lui Vlad Vizireanu este una inspirațională, arătînd cum talentul, moștenirea culturală și ocaziile propice pot duce la realizări remarcabile în domeniul cultural și în viață. Vlad este acum un artist complet, recunoscut la scară internațională.
Cum decide cineva să fie dirijor? Care a fost momentul zero în care ați simțit că asta e ceea ce trebuie să faceți?
Cu puține excepții, dirijatul nu este, în general, primul pas într-o carieră muzicală. De cele mai multe ori, muzica începe cu un instrument oarecare. Pentru mine, acel instrument a fost pianul, iar decizia de a deveni dirijor am luat-o după studii aprofundate de pian și muzicologie la UCLA (University of California, Los Angeles) și UT Austin (University of Texas, Austin), timp de 15 ani. Am avut întotdeauna o relație fizică foarte strînsă cu muzica, lucru observat încă de cînd eram tînăr și ascultam muzică, în timp ce ritmul era însoțit mereu de anumite mișcări. Aș putea spune că, pentru mine, trecerea la dirijat a fost una foarte organică și naturală. Nu a existat un moment anume pe care l-aș numi „punctul zero“, dar, imediat ce am început să dirijez, am simțit că îmi este foarte ușor să îmi exprim emoțiile prin gest, că totul curge natural.
Care sînt mentorii sau personalitățile care v-au influențat cel mai mult cariera?
Mihai Constantinescu mi-a fost și mentor, și prieten de-a lungul carierei mele. Evident, sînt și dirijori pe care îi admir, care mi-au influențat tehnica și expresivitatea – Paavo Järvi, Simon Rattle, Valery Gergiev, Andris Nelsons. Totuși, în mare parte, orchestrele în sine au reprezentat cele mai mari influențe pentru mine. Am învățat mai mult din repetiții și concerte, atît din cele bune, cît și din cele mai slabe, decît din orice carte sau media vizuale.
Ce vă face să vă simțiți mîndru de realizările ca dirijor? Cum e măsurat succesul?
Cel mai important lucru pentru mine este dacă am avut un impact pozitiv asupra orchestrei și asupra publicului. Acesta este semnul suprem de succes în ceea ce mă privește. Premiile și recompensele sînt extraordinare și oferă, uneori, un plus de încredere, însă nu există nimic mai mulțumitor decît să obții, împreună cu orchestra, interpretarea dorită, într-o manieră care să-i inspire atît pe cei din orchestră, cît și publicul tău.
Cum vă gestionați timpul și energia, cînd aveți mai multe programe sau evenimente planificate într-un interval destul de scurt?
Studierea construirii muzicii este un proces în continuă evoluție și, ca în toate abilitățile, devii mai bun în timp. Cînd am început să dirijez, mi-au trebuit luni de zile să învăț două sau trei compoziții noi. După 15 ani, pot învăța mai multe programe simultan. Cu alte cuvinte, deși întotdeauna e un proces consumator de timp, odată ce ai mai multă experiență în direcția aceasta, și timpul e mai ușor de gestionat.
Cum vă mențineți entuziasmul și pasiunea pentru muzică și de unde găsiți energie pentru a continua să experimentați și să învățați?
Din fericire, muzica este o comoară fără sfîrșit. La fel ca multe alte forme de artă, aceeași compoziție poate fi experimentată diferit în anumite momente ale vieții. Eu nu mai sînt aceeași persoană care eram în urmă cu 10 sau 15 ani, la fel cum și interpretarea mea se schimbă odată cu trecerea timpului. Aceeași muzică reflectă aspecte complet noi și evoluate ale temperamentului și personalității mele. Profesia în industria muzicală este dificilă, populată cu riscul respingerii și competiții acerbe. Pentru ca entuziasmul și pasiunea să nu se stingă niciodată, este important ca, indiferent de provocările carierei în sine, să menții vie relația personală pe care o ai cu muzica.
Ați avut parte de momente dificile sau de eșecuri în carieră? Cum le-ați depășit și ce ați învățat din ele?
La fel ca toți muzicienii, am trecut prin etape caracterizate de respingere, eșec și incertitudine, pe care a trebuit să le suport. Toate acestea fac parte din profesie și trebuie să ni le asumăm. Este important să nu te lași doborît, să o iei de la capăt, să încerci din nou, indiferent de cît de dificilă ar fi situația. Așa am făcut eu. Iar aceasta este cea mai bună lecție pe care aș fi putut-o învăța de la viață, în general.
Care sînt cele mai mari satisfacții pe care le aveți ca dirijor? Care e următoarea bornă din carieră de atins?
Cele mai mari satisfacții au fost, întotdeauna, cînd am reușit să realizez ceea ce mi-am dorit cu o orchestră. Relația dintre dirijor și orchestră este fragilă – poți să fii incredibil de bine pregătit și să încerci tot posibilul să scoți ceea ce e mai bun din echipă și, totuși, să nu reușești să stabilești o conexiune puternică și strînsă cu orchestra. Există și un dram de noroc implicat în această colaborare, ca în orice relație. Cu toate acestea, atunci cînd planetele se aliniază, recompensa este evidentă pentru toți cei implicați, inclusiv pentru public. Cît despre următoarea realizare majoră în cariera mea, aceasta ar fi, cu siguranță, o poziție permanentă de dirijor și director muzical. Am avut o orchestră minunată în Illinois înainte de COVID, însă, din păcate, totul s-a terminat în timpul pandemiei. Pe măsură ce comunitățile artistice continuă să revină în lumina reflectoarelor, sper să am ocazia de a relua o astfel de provocare încă o dată.
Ce rol ați spune că are muzica clasică în societatea contemporană?
În general, rolul muzicii – iar aici nu mă refer doar la cea clasică – este, în primul rînd, să aducă oamenii mai aproape unii de alții, să-i strîngă sub o umbrelă comună încărcată cu emoție și trăiri intense. Muzica este singura formă de artă care traversează toate culturile și granițele. Nu ai nevoie de experiență sau de o anume pregătire ca să te bucuri de ea.
Ce oferă muzica clasică, într-o manieră unică, este o privire în trecut. Așa cum se spune despre toate marile opere de artă, ea creează o conexiune cu cele mai bune și mai sofisticate minți muzicale din istoria omenirii. Ne oferă, poate, o privire în istoria celei mai importante contribuții culturale a spiritului uman.
Cum ați caracteriza diferențele dintre scena muzicală din România și cea din străinătate?
La fel ca majoritatea Europei, România se bucură de o tradiție muzicală consolidată. Iar această tradiție este menținută vie prin faptul că artele sînt susținute de Guvern. De exemplu, orchestrele din Statele Unite – care sînt finanțate de mediul privat – au o situație mai dificilă. Pentru a supraviețui, ele depind de cifrele de audiență și de donații private. Acest lucru duce la mai puține concerte într-un sezon, pentru majoritatea orchestrelor, și la angajarea punctuală pentru serviciul respectiv, în cazul celor mai mulți muzicieni.
Deși este mai dificil să stabilești o tradiție muzicală în aceste circumstanțe, orchestrele americane continuă să prospere și să-și servească publicul. Din motive financiare, artele sînt întotdeauna primele tăiate de pe lista celor care le susțin, însă, în România, datorită muncii asidue a orchestrelor și a managementului, muzica este în continuare o forță.
Cum vă mențineți echilibrul între viața profesională și cea personală?
În calitate de tată cu doi copii mici și avînd o carieră de freelancer cu normă întreagă, timpul personal este mai mult o iluzie decît o realitate. Cu toate acestea, fac tot posibilul să-mi găsesc timp pentru familie, dar și pentru lectură și podcasturi. În opinia mea, chiar dacă profesia ta este făcută cu pasiune, știm cu toții cît de importantă este familia pentru a-ți menține starea psihică într-un echilibru perfect.
Ce resurse recomandați cuiva care vrea să pătrundă în lumea muzicii clasice, dar nu știe de unde?
Acest lucru depinde, în principal, de domeniul exact al muzicii clasice la care vrei să ai acces. Pentru dirijat, în mod specific, recomand să se înceapă cît mai devreme cu masterclassuri de dirijat și timp petrecut în fața podiumului. Într-adevăr, nu există altă modalitate de a învăța decît să stai acolo și să descoperi procesele fizice și psihologice care compun direcția de gesturi, strategiile de repetiție, spectacolele.
Înscrierea la o școală de muzică este absolut necesară pentru experiența și mentoratul pe care le oferă. Cu toate acestea, încurajez toți tinerii dirijori să se străduiască să-și creeze ocazii pentru ei înșiși – oricît de mici ar fi acestea. Capacitatea de a organiza un eveniment, de a reuni muzicienii, de a face publicitate prin intermediul rețelelor sociale și de a crea conexiuni într-o comunitate este crucială pentru un tînăr director muzical. Recomand dezvoltarea unor astfel de abilități în tandem cu aspectele tehnice ale profesiei.
Interviu realizat de Mihaela GANCIU"
["post_title"]=>
string(90) "„Muzica este singura formă de artă care traversează toate culturile și granițele”"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(79) "muzica-este-singura-forma-de-arta-care-traverseaza-toate-culturile-si-granitele"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-17 12:31:09"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:31:09"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241273"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[4]=>
object(WP_Post)#36716 (24) {
["ID"]=>
int(241275)
["post_author"]=>
string(3) "221"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-17 12:40:19"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:40:19"
["post_content"]=>
string(14890) "
Prima carte de Elif Shafak (n. 1971, Strasbourg, Franța, cu o biografie la fel de extravagantă ca și bibliografia-i doldora de cărți de succes) pe care am citit-o sub semnul unei plăcute surprize a fost Bastarda Istanbulului. Era în 2007. Apoi a urmat o altă serie de proze și eseuri traduse în limba română, pe măsură ce prestigiul și popularitatea ei internațională au tot crescut. De la an la an, de la o apariție editorială la alta. Sigur că editorii pun accentul pe numărul de vînzări – să folosesc un turcism – cu toptanul. Sigur că orice autor începe să se fudulească atunci cînd i se transmite că opera sa a fost tradusă în 57 de limbi, cum e cazul cu Elif Shafak. Sigur că atunci cînd CV-ul devine încărcat de premii și recunoașteri naționale – și atît mai mult pentru o turcoaică, oricît de mult umblată/stabilită într-un Occident primitor – și internaționale, care transformă un autor apreciat într-o vedetă a lumii contemporane, interesul pentru propriile cărți scade. Bastarda Istanbulului nu mai apare nici măcar menționată pe manșeta noului roman al lui Elif Shafak, ciudat. Insula copacilor dispăruți (Editura Polirom, traducere din limba engleză și note de Ada Tănasă, 2024) este o poveste de dragoste dintre un grec, Kostas, și o turcoaică, Defne, într-un fundal potopit de avatarurile istoriei, cum este insula Cipru, din marginea de est a Mării Mediterane. Un spațiu al intereselor politico-militare – britanicii au primit Cipru de la Imperiul Otoman acum 200 de ani, în schimbul unui sprijin împotriva intereselor rusești –, aflat pe ruta unor intense schimburi comerciale. Istoria unei iubiri adolescentine dintre un musulman și o creștină este narată de pe sol britanic – Anglia, sfîrșitul anilor 2010 – sau din Cipru, începutul anilor 2000, cum se precizează din loc în loc, ca să fixăm bine coordonatele mai multor fire narative. O lume multiculturală – cum este tot Orientul Mijlociu, un univers dominat de culturi și religii diverse, plin de conflicte, dar și leagănul unor importante religii monoteiste. Un local, o tavernă cu firma Smochinița fericită – loc de rendez-vous pentru amorezi, ca și smochinul ca ființă vie – devin motoare narative. Trec peste faptul că mi s-a făcut brusc poftă de dulceața de nuci verzi a bunicii, ca să nu mai pomenesc că meniul tavernei cu pricina – două pagini de capodopere culinare! – poate funcționa ca material diplomatic între toate popoarele aflate în conflict. Elif Shafak știe bine să construiască personaje memorabile, pe care le fixează apoi abil pe broderia unei istorii recente. Cu toate sucirile și răsucirile ei. Un Levant mai apropiat de București decît de Londra, pe unde ajung mai lesne acești (ne)fericiți ai sorții. Cu zîmbetul pe buze, altminteri.
Stephanie Bishop (n. 1975) este o scriitoare australiană aflată la al patrulea roman. Are în CV un doctorat la Cambridge și se menționează că este – nu am înțeles întotdeauna necesitatea acestei specialități, dar sărim peste idiosincraziile mele – profesor de scriere creativă la University of East England. Cînd te gîndești la Australia, aflată undeva departe în emisfera sudică, nu ai cum să nu vezi în fața ochilor acea ciudată creatură numită cangur. Să fie doar acest cuminte și mereu gata să țopăie animal singura referință la o țară unde britanicii își trimiteau proprii condamnați ca să populeze un ținut neprietenos, intrat în posesia lor numai pentru faptul că erau o mare putere maritimă? Sigur că nu trăim doar din clișee și prejudecăți, e clar că în secolul al XX-lea s-au schimbat accentele și Australia a devenit mult mai vizibilă. Și nu doar prin cangurii ei, ci și prin efortul unui întreg popor. Inclusiv al literaților ei. Patrick White reușește să obțină chiar un Premiu Nobel – în 1973, pentru romanul Ochiul furtunii, care-l face cunoscut pînă și-n România, unde, evident, nu va face valuri. Romanul Stephaniei Bishop, Aniversarea (Editura Trei, colecția „Fiction“, coordonată de Magdalena Mărculescu, traducere din limba engleză, fără note, de Anca Dumitrescu, 2024), este o proză recentă – din 2023 –, încă o dovadă că editurile noastre se mișcă repede. Un fel de road story ca pretext pentru doi scriitori, unul mai coptuț și cu prestigiu consolidat, un EL care o sprijină pe o EA mai puțin versată la începuturile ei literare. Dar care crește și se depășește ca scriitoare, astfel se schimbă polii și centrele de greutate prin carierele lor literare. Fine observații mai ales pentru relația de cuplu, de mare actualitate prin toată lumea, nu doar în țara cu canguri. O excelentă radiografie a vieții conjugale, cu aparențele ei, cu dedesubturile ei, cu uzajul trăirilor unei iubiri. Acea poveste, aparent simplă, dintre o EA și un EL, cea mai fascinantă poveste din istoria omenirii, cum spunea azi uitatul Geo Bogza – citiți reportajul „175 de minute la Mizil“ și nu veți regreta că nu ați ajuns în Bora Bora. O iubire reală se metamorfozează în „ucidere din culpă“, intervin anchete, mărturii, procese și tot tacîmul unei condamnări. Viața bate literatura. Și literatura bate viața deseori. Plecînd de la o simplă croazieră ce aduce și Japonia în prim-planul narațiunii. Un roman remarcabil, o autoare despre care vom mai auzi.
După ce am prezentat cărțile a două distinse prozatoare 100% și de succes bașca – alt turcism, bine înșurubat în limba română cea asaltată azi de americanisme –, hazardul face să le asociem cu o lucrare nici roman, nici memorii, a unui domn. Domnul se numește Marian Tudor și descoperim cu stupoare că nu este nici literat, nici jurnalist, istoric ce să mai vorbim, nici absolvent de Litere. Un ofițer de poliție cu studii la Facultatea de Drept a Academiei de Poliție – promoția 2000! – și cu o carieră de 14 ani cu cascheta pe cap – după formularea simpatică a autorului, mai sînt și altele la fel de incitante. Reconversie profesională, după o demisie intempestivă în 2014. Într-un domeniu în care colegii de breaslă sînt mereu dați la televizor, impresia generală e proastă în spațiul public. Mereu vorbindu-se de rău și de incompetență, de abuzuri și cîte și mai cîte. Iată că lucrurile sînt mult mai nuanțate. Marian Tudor – care este, evident, un om cultivat căruia-i place să povestească – devine autorul unei extraordinare/unui extraordinar – nu mă feresc să o spun cu putere – mărturii/eseu/confesiuni/spovedanii, ziceți-i cum vreți, și care mai atenuează perspectiva negativă asupra colegilor din branșă. Cele aproape 500 de pagini de incredibile portrete, întîmplări, evenimente, cu deținuți și polițiști deopotrivă (adică și mai buni, și mai cîinoși, cu care Marian Tudor are mereu ceva de împărțit, dovadă că a și demisionat și a ieșit din branșă), sînt puse sub genericul Dincolo de porțile rușinii (Editura Curtea Veche, „Cuvînt înainte“ de Răzvan-Horațiu Radu, 2024). Opt capitole în care sînt devoalate pățanii incredibile, cu personaje ale vieții publice de mare notorietate (precum Dan Diaconescu sau Sorin Ovidiu Vîntu) și obscuri alți deținuți/deținute, fiecare avînd în spate o greșeală/crimă/jaf/viol/prostituție/proxenetism/afaceri cu droguri/accidente/escrocherii, panoplia infracțiunilor e uriașă. Ca și portretele, nu puține, ale angajaților MAI. Grade înalte, ce se dovedesc mai puțin umane decît gradele inferioare, fiecare avînd ceva de pus în cumpăna adevărului, a dreptății fiecăruia. La limita imposibilului, de multe ori. Absurd, grotesc. Găsim așa ceva mai ales în episodul „Evadarea“, cu o secvență dedicată unui hermafrodit! Altă belea, ce le aduce multe bătăi de cap oficialităților și conducerii arestului. Parcă văd multe caschete date pe ceafă! Fiecare deținut cu viața și faptele lui, pe care degeaba le regretă. Este limpede că deținuții sînt tratați de Statul român prin legi și reglementări neclare. Umanitatea și toleranța, iubirea de aproape devin lucruri rare. Condițiile de trăit și de murit în acest arest al Poliției Române ne fac solidari nu doar cu deținuții, ci și cu gardienii lor. Ceva nu e în ordine în această dezordine a lumii în care trăim. „Dincolo de porțile rușinii“, rămîn multe secvențe ce ar aduce multe premii cineaștilor români care ar putea să le dezvolte în pelicule de mare succes.
Poate că absolvenții de la Litere să fi citit/studiat/ admirat sau măcar auzit de Edward Lear (1812-1888). Un nume pe care-l descopăr abia acum și asta datorită prestigiului celor doi antologatori și traducători ai volumului Rime fără noimă (Editura Cartex, 2024, antologie și traducere de Constantin Abăluță și Ștefan Stoenescu, cu o prefață extrem de atent documentată și elegant povestită, căci avem iar posibilitatea să apreciem în grad înalt ce este o prefață, un eseu în toată regula, cumva un model și pentru alte tentative publicistice în care se bate apa în piuă, autorul fiind un vechi maestru al prefețelor, care ar merita adunate într-un volum, „O fereastră deschisă spre lumea lui Edward Lear: Minimalul universal“ de profesorul, anglist de marcă, Ștefan Stoenescu, și cu o postfață – „Cele douăzeci și patru de apariții ale lui Edward Lear pe cadranul solar al observatorului Palomir“, jucăuș-simpatică, de Constantin Abăluță, mereu în vervă și cu dispoziție poetică). Cine este Edward Lear? Ce este cu această carte de glumițe, asezonate cu o mulțime de desene și caricaturi, ca partea a treia, ultima a unei bogate simfonii, mustind de vorbe de duh și fine ironii, și încununată de grupajul „Botanică, artă culinară, alfabete fără noimă și blazonul heraldic al pisicii Foss“, care ar putea atrage imediat un premiu al vreunei academii pisicești, știind bine ce mare trecere au felinele, în rîndul amatorilor de scris-citit=literatură? Una peste alta, o minunăție de carte, care să ne binedispună și să ne mai domolească pornirile belicoase oferite de studențimea americană pusă iar pe harțag și dat la cap democrațiilor occidentale. Mă rog, nu ne legăm la cap cu chestiuni care nu sînt legate de literatură. Edward Lear este contemporan cu Dickens și Browning, ceilalți mari maeștri ai humorului grotesc din literatura victoriană, și care publică, în 1846, Book of Nonsense, acum de față tălmăcită și într-o extrem de bogată limbă română. Dincolo de explicațiile și prezentarea generoasă a profesorului Ștefan Stoenescu, găsim și alte multe detalii biografice pe internetul nostru cel de toate zilele. Se conturează portretul unui mic mizantrop, amator de desen și călătorii, cu multe probleme de sănătate și la fel de multe capricii. Altfel, doldora de talent artistic – desenele sale, peisaje sau fel de fel de orătănii și animale, pot fi admirate și azi, nu doar pe vremea cînd aparatul de fotografiat era un simplu proiect. Personajele se comportă deconcertant, absurdul plutește în aer, ca și ironia permanentă, care respiră prin toate versurile ce alcătuiesc un Limerick. Poezii cu efecte umoristice, dar și cu cîte un tîlc neașteptat. Nu doar pentru copii, ci mai ales pentru oameni mari. „Un bătrînel avea un gong/ Și-l bătea zilnic a la long/ Îi strigau: «Pe legea mea,/ Ești un pisălog sadea!»/ Îl sfărmară deci pe cel cu gong“. Ce nu este clar? Faptul că Edward Lear este penultimul născut dintr-o serie de 21 de copii ai familiei nu are cum să nu ne lase meditativi în plus.
În 2015, filmul Chuck Norris vs. Communism realizat de Ilinca Călugăreanu a (între)deschis ușa spre un fenomen aparent marginal al istoriei recente: circulația clandestină a casetelor video în timpul ultimului deceniu al regimului comunist din România. Filmele occidentale reprezentau, pe vremea cînd în totul era cenușiu, o fereastră deschisă spre lumea liberă. Liviu Tofan și Stejărel Olaru ne oferă acum o cercetare bine documentată și mai ales bine povestită a acestui fenomen: A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității (Editura Omnium, 2024). Din interviurile directe cu actorii implicați (de la patronul afacerii, securistul Teodor Zamfir, la „vocea filmelor“, Irina Margareta Nistor), din documentele găsite prin arhive, din amintiri și mărturii se conturează imaginea unei afaceri extinse și foarte bănoase, organizată și protejată de Securitate.
În calitate de cercetători ai istoriei recente și, în special, ai comunismului, cum de v-a interesat acest aspect aparent marginal și banal al României anilor ’80?
M-a interesat tocmai pentru că nu am considerat niciodată așa-numitul fenomen video marginal sau banal. Dimpotrivă, m-au intrigat dimensiunile sale, rezonanța foarte puternică pe care a avut-o în societatea acelor ani și, mai ales, maniera inexplicabilă în care a fost tolerat de un regim care, altminteri, era extrem de restrictiv. Am bănuit tot timpul că explicația pentru acea toleranță trebuia să aibă o legătură cu Securitatea. La Radio Europa Liberă, unde eram eu atunci, am urmărit evoluția fenomenului atît cît s-a putut de la acea distanță (München) și cu dificultățile inerente de comunicare cu țara. Mulți ani mai tîrziu, văzînd filmul Chuck Norris vs. Communism (2015) despre fenomenul video, suspiciunile mele au fost întărite. „Cum nu i-a legat nimeni?“ suna o replică din acel film, exprimînd uimirea că autoritățile comuniste nu au suprimat acest trafic cu casete. Dar filmul respectiv nu răspundea acestei întrebări-cheie. Pe de altă parte, prin film am luat cunoștință de existența lui Teodor Zamfir, „domnul inginer“ care a gestionat producția masivă de casete multiplicate clandestin. Aici trebuie să fac o paranteză pentru a completa geneza investigației și a cărții noastre. Cinci ani mai devreme, în 2010, am citit cartea lui Dorin Tudoran, Eu, fiul lor. Dosar de Securitate, despre cazul său de scriitor opozant al regimului Ceaușescu. Menționîndu-i pe informatorii asmuțiți de Securitate împotriva lui, Tudoran vorbește la un moment dat despre „Zaharia“, numit de el „unul dintre cei mai apropiați prieteni ai mei“, dar fără să-i divulge identitatea reală. Ceea ce m-a făcut curios. Am reținut detaliul. Revenim în anul 2018 – povestea cărții se întinde pe 14 ani –, cînd am consultat la CNSAS dosarul de la Securitate al lui Zamfir. În acele documente am găsit dovada că Zamfir era informatorul „Zaharia“, recrutat de UM 0225 a Securității externe (CIE) tocmai pentru a-l spiona pe Tudoran, fostul său coleg de liceu, cu privire la legăturile disidentului cu Europa Liberă. Tudoran, pe care l-am informat despre cele descoperite, mi-a confirmat identitatea lui „Zaharia“ și mi-a dat detalii extrem de interesante despre Zamfir cel cunoscut de el în anii 1980. În sfîrșit, ultima etapă s-a consumat în februarie 2020, cînd am rugat-o pe doamna Irina-Margareta Nistor să-mi facă o introducere la Zamfir. Cu care am vorbit apoi, împreună cu Stejărel Olaru, pe parcursul a șase săptămîni. Ce am aflat A fost ca-n filme...
Ce rol a jucat evoluția tehnologiei de înregistrare și redare a videocasetelor în dezvoltarea acestui fenomen cultural în România anilor '80? Cum a influențat accesul restrîns la tehnologie modul în care românii percepeau și valorizau aceste casete video?
Dat fiind că videocasetofoanele sînt deja uitate, să reamintim că, la momentul 1980, VHS (Video Home System) a reprezentat cel mai important avans tehnologic în domeniul media de la apariția televiziunii și pînă la revoluția digitală și a dominat piața video timp de vreo 30 de ani. Abia răspîndirea normei video digitale a condus la dispariția treptată a casetelor video după 2010. Cu precizarea că, acum, asistăm la o puternică revenire nostalgică a VHS-ului, mai ales în Statele Unite. Încă din anii 1960, pentru care pot depune mărturie personal, tinerii din România au fost foarte bine racordați la evoluțiile culturale din Occident, muzica fiind atunci pe primul loc – discurile apărute în SUA, Franța sau Marea Britanie ajungeau foarte repede la București. A jucat un rol și așa-numitul dezgheț ideologic din 1964-1971, cînd filmele străine de calitate rulau la toate cinematografele din țară ca urmare a relaxării manifestate de regimul Ceaușescu, în căutare de simpatie populară. Spre deosebire de părinții marcați de teama anilor 1950, generațiile din 1960-1970 au prins curaj în raport cu autoritățile și au dezvoltat o sincronizare de mentalitate cu Occidentul pe care, mai tîrziu, regimul tot mai represiv nu a mai reușit niciodată să o suprime. Așa se face că românii au „importat“ destul de repede și conceptul video, principala frînă fiind prețul foarte mare al aparatelor VHS, între 35.000 și 70.000 de lei. Ele nu se găseau în comerțul de stat, fiind trimise sau aduse din afară de rude și prieteni și comercializate în sistem privat. Pînă în 1989, aparatele video s-au răspîndit surprinzător de mult în mediul urban, făcînd posibilă „videomania“ practicată de români. Ceea ce a menținut, la rîndul ei, racordarea românilor la curentele și fenomenele occidentale. Iar în sistemul PCR (adică: Pile, Cunoștințe, Relații), un mod de viață unanim acceptat, de voie, de nevoie, caseta video a devenit un fel de valută forte capabilă să „rezolve“ cele mai dificile situații în relația cu un funcționar, un medic, un gestionar de alimentară sau chiar cu un milițian.
Cum a influențat vizionarea filmelor occidentale și est-europene disidente percepțiile și aspirațiile românilor din perioada comunistă?
Filmele despre care am eu cunoștință că au circulat atunci pe casete video erau 95% din categoria divertismentului ușor, fără pretenții intelectuale. Călăuza lui Tarkovski sau Căința lui Abuladze au fost excepții. Poate tocmai de aceea au rămas în memoria multora, ca filme de calitate, Amadeus sau The Deer Hunter. Sigur că, pentru regimul comunist, era riscantă expunerea românilor la calitatea vieții occidentale etalată în acele filme, la bunăstarea și libertatea oamenilor din „capitalismul putred“, grevat, conform propagandei, de șomaj, sărăcie și protestele muncitorilor asupriți. Inerenta subminare ideologică a „epocii de aur“ a fost interpretată drept o supapă tolerată de Securitate pentru a disipa tensiunea socială generată de condițiilor de trai extrem de grele – alimente pe cartelă, frigul ucigător din case iarna, întreruperea curentului electric, cozile uriașe la orice, de la carne la benzină și pînă la hîrtie igienică. Posibil ca acea supapă să fi funcționat într-o anumită măsură. Dar nimeni nu a știut ce se ascundea de fapt în spatele fenomenului video. Era o adevărată fabrică de bani, protejată de Securitate dintr-un motiv simplu: profitul uriaș, împărțit tovărășește și pus bine, căci, vorba aceea, cine știe ce-o să fie mîine?
Cum a reușit Securitatea să organizeze „piața“ videocasetelor, un segment economic subteran, subversiv, aparent necontrolabil? Și, mai ales, cum au gestionat securiștii riscurile legate de „poluarea morală“?
Piața video s-a dezvoltat de la sine în condițiile în care autoritățile nu au întreprins absolut nimic pentru a o combate, pentru a stăvili introducerea aparatelor video în țară sau a reprima traficul de casete. Alți factori ajutători au fost: dispariția filmelor occidentale din cinematografe, reducerea la doar două ore a programului TV, precum și influențele de tot felul din Occident, imposibil de stăvilit și reproduse de români „după posibilități“, cum se spune. Să nu uităm că, într-o primă fază (1983-1985), autoritățile chiar au încurajat fenomenul video, manifestat prin așa-numitele videoteci publice. Ele au existat în practic toate teatrele, operele și casele de cultură din țară și au fost foarte căutate de public, chiar dacă intrarea era considerabil mai scumpă decît biletul la cinema. Acele instituții de cultură au supraviețuit cîțiva ani grație banilor produși de videoteci (și video-discoteci), în situația în care erau private de subvenții de la buget în baza politicii de autofinanțare impuse de guvern. În ceea ce privește riscurile subminării regimului prin aspirațiile de libertate și bunăstare promovate de acele filme, e posibil ca interzicerea videotecilor publice, din iunie 1985 (printr-o directivă a Consiliului Culturii și Educației Socialiste), să fi fost determinată și de considerente de acest gen. Nu întîmplător a apărut în acea perioadă bancul: „Dacă e așa de bine la noi și de rău la ei, de ce e așa de bine la ei și de rău la noi? “. Faptul că e „așa de bine la ei“ îl arătau românilor tocmai filmele de pe casetele video. Mai trebuie precizat că interzicerea videotecilor nu a fost respectată întocmai și, mai ales în provincie, ele au funcționat în continuare, mai ferit, mai discret. Videomania s-a mutat însă în spațiul privat, în casele posesorilor, tot mai numeroși, de aparate video și televizoare color. Beneficiarul principal al acestei situații a fost, evident, Zamfir.
Puteți măsura modul în care aceste filme au definit gusturile cinematografice/muzicale la acea vreme? Care credeți că a fost impactul acestui trafic cu filme în rîndul tinerilor de atunci?
Gusturile sînt împărțite, acum ca și atunci. În plus, avem curente și mode ce definesc anumite perioade. Tinerii de atunci preferau așa-numitele filme de acțiune, zise „cu brusleală“, de la Bruce Lee, adică filme cu bătăi (Chuck Norris, Rambo etc.). De asemenea, filmele polițiste, cu urmăriri de mașini și multe împușcături. Probabil că, în rîndul tinerilor, aceste filme au promovat puternic artele marțiale și o oarecare atitudine rebelă. Publicul mai matur se uita la Pasărea spin sau Doctor Jivago. În general, aceste filme i-au pregătit pe români pentru anii 1990, cînd modul de viață de pe casetele vizionate clandestin le-a devenit accesibil. Dacă au avut sau nu și un impact civic mi-e greu să spun, tind să cred că au avut mai curînd un efect de anesteziere în raport cu vicisitudinile perioadei. Poate au întreținut cumva și speranța oamenilor că vor apuca și ei să trăiască odată „ca-n filme“.
Credeți că filmele (în marea majoritate) americane care circulau clandestin pe casete au generat un soi de conștiință civică pro-capitalistă și deci anti-comunistă?
Cred că au contribuit la formarea dorinței românilor de a avea și ei „o țară ca afară“. Acele filme le-au vorbit, mai mult sau mai puțin explicit, despre libertate și drepturi – de a călători, de a spune ce crezi fără frică, de a le cere socoteală celor puternici, de a protesta etc. –, încurajînd astfel o anumită emancipare socială. Probabil că participarea la vizionări a fost și o formă de rezistență pasivă, de sfidare a regimului. Iar poziționarea anti-comunistă, atît de vehement manifestată în decembrie 1989, a fost rezultatul firesc al aberațiilor regimului comunist, nu știu dacă mai era nevoie de Rambo pentru ca mămăliga să explodeze într-un final.
Cum a ajuns Dorel Zamfir să conducă această afacere ilegală și subversivă? Și cum a influențat relația lui cu Securitatea dezvoltarea afacerii?
Cariera de interlop a lui Teodor Zamfir, zis Dorel, a traversat mai multe etape. Mai întîi, el a furat, ceea ce l-a dus la închisoare. „Acolo m-am format“, cum a formulat-o el, „închisoarea a fost doctoratul meu“. Cu ajutorul acestor „studii“, el dezvoltă apoi o rețea de bișniță, adică trafic clandestin, cu băuturi contrafăcute, țigări străine, cafea și aur, devenind foarte bogat în doar cîțiva ani. Din documente reiese că faptele lui Zamfir erau cunoscut de Miliție și Securitate, cu care colaborează încă de la sfîrșitul anilor 1970. Dar el este arestat în 1980, în împrejurări neclare, și iese la iveală faptul că are o soră stabilită în Statele Unite. Ceea ce stîrnește curiozitatea Securității externe, spionajul, și este abordat de un personaj care se recomandă Ioan Rotaru, de fapt maiorul Ioan Riti de la UM 0225. Urmează cîțiva ani de tatonări, Securitatea elaborînd diverse planuri cu privire la Zamfir și punîndu-l la încercare în cîteva misiuni. Apoi intervin doi factori colaterali: tehnologia video venită din Occident și „problema“ Dorin Tudoran. Zamfir realizează potențialul de business al fenomenului video (nu e singurul) și vrea să-l dezvolte. În același timp, scriitorul Dorin Tudoran devenise o preocupare majoră a Securității pentru „activitate dușmănoasă“ și amenința să producă un „nou caz Goma“, cum l-au numit. În biografia lui Zamfir, Securitatea descoperă că acesta a fost coleg de școală cu Tudoran și, profitînd de acest detaliu, decide să-l folosească drept „sursă“ din intimitatea disidentului, recrutîndu-l ca informatorul „Zaharia“. Acesta l-a turnat la Securitate pe Tudoran timp de doi ani, pînă cînd scriitorul reușește să emigreze, în vara lui 1985, și dispare ca problemă imediată din preocupările Securității. Din acel moment, poate ca un fel de recompensă, Zamfir este lăsat să se ocupe de afacerea video. Securitatea, care îl ajutase deja să aducă din afară aparate video și casete cu filme, va avea grijă „să meargă totul bine“, cum ne-a spus Mircea Cojocaru, tînăr ofițer CIE la acea vreme, introdus în fabrica de casete ca traducător de germană.
Cum de a scăpat de cercetări din partea colegilor aflați pe poziții ierarhice mai înalte?
Zamfir ni i-a numit pe ofițerii de Securitate care l-au ajutat și protejat. Erau ofițeri superiori din spionaj, considerați elita Securității, oameni cu poziții de putere și control excepționale. Cei mai mulți au ajuns, după Revoluție, generali în SIE, cum ar fi Gheorghe Dragomir, Vasile Măierean sau Alexandru Tănăsescu. Revenind, cred că era suficientă o vorbă din partea lor către, să spunem, colonelul Gheorghe Rațiu, șeful Direcției I din Securitatea internă, ceva de genul „Nu vă băgați în chestia video“, și problema era rezolvată. Cum a și fost. Zamfir ne-a spus-o, apăsat: „Pînă la Revoluție aveam control total. Nimeni n-a venit în casa mea să mă forțeze pe timpul comuniștilor“. Secvența din Chuck Norris vs. Communism, în care niște securiști dau buzna peste el și îl amenință cu pistolul la cap, este o invenție, introdusă probabil din nevoia de dramatizare a poveștii. Dincolo de asta, cum am arătat în carte, ofițerii respectivi și-au luat, foarte probabil, și alte măsuri de protejare a afacerii, știau ei foarte bine care sînt riscurile și cum se procedează. Chestiunea casetelor putea ajunge foarte bine la urechile lui Ceaușescu, și știm că Ceaușeștii erau mari amatori de filme și posesorii unei bogate colecții de casete video. Ba unii susțin – noi nu am putut verifica – că filmele dublate de la Zamfir erau destinate chiar Elenei Ceaușescu, care nu le-ar fi putut urmări fără traducerea în română.
Cum a fost cooptată în acest „business“ Irina-Margareta Nistor?
Pe cît de cunoscută a devenit doamna Nistor ca un fel de „marcă“ a fenomenului video („vocea filmelor“), pe atît de minor a fost rolul ei în afacerea respectivă. Dublarea filmelor a fost esențială pentru răspîndirea casetelor. Dar succesul afacerii a fost asigurat de Zamfir, nu de Irina Nistor. Pe ea a recomandat-o, probabil, faptul că făcea traducere simultană de filme la Cinematecă. Zamfir, cu care a colaborat din 1985 pînă în 1992, a încercat permanent să o înlocuiască, nu-i plăcea, cum ne-a spus el, „vocea ei care zgîria“. Dar n-a găsit pe nimeni care să-l suporte (după cum a povestit Irina) și care să reziste la ritmul de muncă impus de patron. La prima întîlnire cu Zamfir, intermediată de Irina Nistor, m-a surprins raportul foarte formal al celor doi, „domnul Zamfir“ și „domnișoara Irina“. Mai apoi am detectat o puternică invidie din partea lui Zamfir pe notorietatea Irinei Nistor și rolul ei principal din Chuck Norris vs. Communism. În dosarul de la Securitate al lui Zamfir, numele Irinei Nistor nu apare, cum nu se spune nimic nici despre afacerea video. Să precizăm însă că dosarul este incomplet, cum am demonstrat în carte, și probabil că nu vom afla niciodată ce conțineau cele cîteva sute de file lipsă.
Cum a evoluat piața videocasetelor imediat după căderea regimului Ceaușescu? Ce rol au jucat foștii operatori ai pieței în economia României post-comuniste?
Zamfir și-a reluat producția, întreruptă abia în 20 decembrie 1989, deja din ianuarie 1990 și a continuat-o încă doi ani. Dar într-o piață de-acum liberă, cu tarabe cu casete pe toate drumurile, și-o fi zis la un moment dat că „nu se mai merită“. Oricum, avea pus deoparte un milion de dolari doar în aur și bijuterii, cum ne-a spus chiar el – și nu ne-a spus tot. S-a reprofilat, cum au făcut și alții, devenind un respectat om de afaceri – „Aveam valoare socială! “ – și patronul unui club select și restaurant de lux numit Tezaal. Pe Zamfir putem să-l vedem drept matricea afaceristului de succes din România post-revoluționară. Foștii operatori din economia subterană, pe diverse domenii și paliere, au funcționat, pînă la Revoluție, în același registru de complicități cu Miliția și Securitatea ca Zamfir. Acest fenomen al cooperării clandestine dintre interlopi și oamenii în uniformă nu a dispărut în decembrie 1989. Nu, a traversat bine schimbarea de regim politic și a fundamentat bună parte din „lumea de afaceri“ a anilor 1990. Cum ne-a zis chiar Zamfir, dînd și nume: „Toți care au făcut ceva (după 1989) erau oamenii lor“. Cred că știa foarte bine ce spune...
Interviu realizat de Matei MARTIN
Dan Perșa, Icar 89, Humanitas, București, 2023, 296 p.[/caption]
Încă de la volumul de debut, Vestitorul din 1997, Dan Perșa s-a remarcat prin capacitatea sa de a îmbina într-un mod ingenios mărturiile autentice despre o anumită perioadă cu rodul propriei imaginații și cu lecturile, intertextualitatea, autoreferențialitatea, ironia și parodia reprezentînd trăsăturile definitorii ale textelor sale. Romane precum Şah orb... (1999), Război ascuns (2005), Cu ou şi cu oţet (2007), Cărţile vieţii (2009), Arca (2012), Bestiarro (2021) ies în evidență printr-un caracter ludic debordant, autorul „jucîndu-se“ în propriul text cu registrele stilistice, cu tehnicile literare, cu cărțile altor scriitori și cu o serie de concepte și idei din sfera teoriei literaturii, pe care le tratează prin propriile mijloace ale artei narative. Cel mai recent roman publicat de Dan Perșa, Icar 89, este un veritabil palimpsest postmodernist, în care autorul prezintă puterea literaturii de a depăși momentele vitrege ale istoriei și frămîntările sufletești ale oamenilor. Începută în 1986, această carte a apărut în 2023, după o lungă perioadă de concepere, în care s-au acumulat straturi succesive de realitate și ficțiune.
Întreg romanul stă sub semnul figurii lui Icar, fiul lui Dedal, arhitectul care a proiectat labirintul din Knossos, în care era închis fiorosul Minotaur. După ce aceștia sînt închiși în același labirint pentru îndrăzneala de a dori să omoare Minotaurul, Dedal creează două perechi de aripi cu scopul de a se elibera. Icar, fascinat de frumusețea zborului și de libertatea de care dispunea, se apropie prea mult de soare, însă căldura topește ceara și eroul se prăbușește în mare. Dan Perșa reinterpretează mitul într-o cheie postmodernă și îl plasează pe fundalul sumbru al regimului comunist. Astfel, întreaga societate este percepută ca un labirint din care omul nu se poate elibera, iar visarea, imaginația și scrierea literaturii sînt singurele „aripi“ pe care oamenii le pot folosi pentru a crea iluzia unei depline libertăți și pentru a-și salva viața de sub jugul greu al ideologiei comuniste.
Romanul începe într-o manieră ludică, autorul inserînd o meditație despre condiția ingrată a naratorului, o instanță textuală care pare să fie, în acest caz, doar un instrument al autorului: „Poate că amintirile nu sînt cel mai bun lucru acum, însă nu am de ales. Eu sînt naratorul și așa a vrut autorul să fiu. Îmi amintesc ceea ce vrea el să-mi amintesc şi singurul lucru pe care îl pot face în plus e să spun ceea ce el n-ar fi spus niciodată. Asta e menirea noastră, a naratorilor. Putem doar să implorăm autorul să ne uite, să părăsească scrisul început şi să ne lase să ne întoarcem în aburul din care ne-am zămislit“.
De asemenea, încă de la începutul romanului, se menționează faptul că lectorul trebuie să facă un pact tacit cu naratorul, prin care primul își asumă că ceea ce va citi nu este adevărul pur, ci o îmbinare de adevăr și imaginar, de concret și potențial, de vis și realitate: „Uneori faptele se amestecă şi între poveşti nu mai ştii care este cea a realului lumii și care izvorîtă din vise și dorințe. Doar autorul ştie, iar eu ştiu tot ce ştie şi el, însă cum eu trebuie să simt, fiind simţirea lui, nu am voie, între voile ce mi-au fost date, să despart realul de închipuire, lumea din afara noastră de lumea dinlăuntrul nostru“. În fapt, această observație a naratorului pare să fie un avertisment pentru cititor, dar și o cheie de interpretare a romanului, care frapează prin hibridarea textuală cu care operează autorul. Cu iscusința unui prozator talentat, Dan Perșa îmbină realismul cu parabolicul și cu elemente absurde (amintind de scriitori precum Franz Kafka, Albert Camus, George Orwell), narațiunea cu pasajele cvasieseistice, pasajele de roman psihologic cu scenele unei piese de teatru ai cărei protagoniști sînt chiar personajele romanului, textul propriu-zis cu metatextul și romanul cu discursul despre conceperea unui text literar izbutit.
Povestea începe pe un fundal sumbru, întărind dimensiunea parabolică a romanului, și prezintă felul în care se va realiza focalizarea pe parcursul romanului: „Ochiul avu un spasm crispat cînd zări trupurile contorsionate în noroi. Și cînd s-a uitat mai bine, corpurile oamenilor morți scriau un cuvînt: ÎNCEPUTUL. O turmă de porci păştea printre ei și, rîmînd, împingeau morții, ca să caute iarbă crudă. Pe toată întinderea pustie era doar un copac, un stejar bătrîn. Ochiul se opreşte la un metru deasupra pămîntului, dar nu poate sta locului, pendulează“. Se conturează imaginea unui univers (aproape) distopic, în care porcii răvășesc cadavrele umane (anticipînd finalul romanului, respectiv destinul tragic al victimelor Revoluției de la 1989), însă, treptat, narațiunea va aluneca pe făgașul prozei realiste.
Nucleul acțiunii este Centrul Național pentru Colectarea Materialelor Refolosibile, un spațiu bizar, asemănător cu toposurile construite de Franz Kafka în textele sale: „Coșmelia cu biroul tovarășilor Goz și Lăturea era greu de găsit, maldărele de gunoaie refolosibile fiind mereu în mișcare. Alcătuiau străzi, străduțe, ulicioare – niciodată în același loc. Rătăceai printre ele ca pe culoarele unui labirint“. Se conturează astfel imaginea unui labirint fără scăpare, în care protagoniștii romanului – Radu și Eugen, doi tineri ingineri stagiari – sînt repartizați după finalizarea studiilor, fără a se putea opune, fiind separați de familiile lor și condamnați la o viață mizeră, atent supravegheată de autoritățile statului din timpul regimului comunist. Locul nu este ales întîmplător. CNCMR reprezintă o metaforă pentru dezumanizarea din timpul regimului politic opresiv. Această explicație este sugerată și de Radu, care, deși pare lipsit de spirit practic și de atributele „omului nou“ din clasa muncitoare, simte enorm și vede monstruos, asemenea personajului din schița caragialiană Grand Hȏtel „Victoria Romînă“. În încercarea de a-și prezenta crezul creator, acesta afirmă: „Apoi mai scriu despre lumea în care trăim, adică despre ceea ce cred eu că e realitatea. România îmi pare un lagăr al materialelor și oamenilor refolosibili. Tot ce există e topit pentru a face alte materiale și alți oameni, însă niciodată procesul acesta nu are sfîrșit și cei abia ieșiți din cuptoare străbat un drum pentru a ajunge iar în cuptor, fără a-și fi satisfăcut menirea ce le era destinată“.
Deși prieteni foarte buni de mulți ani, cei doi tineri au personalități diferite. Eugen este o fire pragmatică, întotdeauna ancorată în realitate, înțelegînd rigorile regimului politic și sfidînd ideologia ori de cîte ori are ocazia, pentru propriile interese. Spre deosebire de acesta, Radu este un visător introvertit, preferînd să-și facă datoria, fără a se revolta și fără a-și dori să obțină avantaje prin mijloace necinstite. În spatele acestei inocențe se ascunde un spirit care tinde spre libertate și spre exprimarea ideilor prin scris. Aceasta este singura formă de evadare din real și din concret care îi este îngăduită într-o perioadă tulbure. Conștient de faptul că „trăiește într-un vid existențial și nu se sufocă doar pentru că își închipuie că există atmosfera terestră“, Radu cade în visare și scrie scenarii de film pentru a rămîne om. Împărtășește cu tărie concepția dostoievskiană potrivit căreia frumusețea va salva omenirea de la pierzanie, iar pentru a izbuti acest lucru, Radu se vede nevoit să înfrunte meandrele regimului comunist și neîncrederea celorlalți. Protagonistul romanului ajunge să fie ironizat pentru textele scrise, dar mai ales pentru năzuința de a percepe scrisul ca pe o formă de disidență. În fapt, nici măcar Eugen, care este cel mai bun prieten al lui, nu îl susține, afirmînd că frumusețea e incapabilă să scape omenirea de la dezumanizare, deoarece aceasta nu e decît „o coajă care ascunde putregaiul“. Descurajat de toți prietenii („Tu ce speri? Că o să ajungi un mare scriitor? N-o să ai niciodată șansa. Scrii scenarii, dar ele vor rămîne pe hîrtie și într-o zi vei înțelege inutilitatea lor și le vei arde, spunea Eugen“), Radu continuă să scrie și, pentru că nimeni nu pune preț pe ceea ce scrie, literatura ajunge să fie ceva neprețuit, deși el este conștient de faptul că nimeni nu îi împărtășește această credință despre scris.
La o lectură atentă a textului, vom constata că intertextualitatea este o trăsătură definitorie a romanului scris de Dan Perșa. Dincolo de referințele la mitologia greco-latină, putem identifica o serie de trimiteri la texte renumite din literatura universală. De exemplu, Andreea este un personaj care o întruchipează pe Penelopa din Odiseea lui Homer. După ce soțul ei pleacă departe de casă, fiind numit inginer stagiar prin repartizare guvernamentală, ea își face nenumărate griji: „Andreea clipește, îl vede pe Radu prins strîns de un catarg alb din mijlocul nopții, al mării bolnave de lumini. E Ulise legat de catarg, trecînd prin marea sirenelor?“. Spre deosebire de Penelopa, care începe să țeasă și să deșire o pînză pînă la întoarcerea soțului, pentru a evita căsătoria cu unul dintre pețitori, Andreea se refugiază în scris. Nu se poate vorbi de o conștiință de scriitor (așa cum este cazul lui Radu), ci doar de dimensiunea terapeutică a scrisului, la care personajul feminin apelează pentru a se elibera de neliniști și de gelozie. Un alt exemplu relevant de trimitere subtilă la același text literar este alegerea numelui amantei lui Radu, care se numește Irina-Nausica, amintind de celebrul personaj din Odiseea, care îl găsește pe Ulise pe malul mării, gol, murdar, înfometat și extenuat după naufragiu. Ea îl duce pe erou la ea acasă, la curtea lui Alcinoos, regele feacilor, iar cu această ocazie, Odiseu începe să povestească toate experiențele prin care a trecut de-a lungul călătoriei sale. Raportîndu-ne la romanul lui Dan Perșa, Irina este un catalizator al conștiinței creatoare a lui Radu. Acesta resimte acut absurditatea vieții lipsite de un scop bine definit și își dă seama că adevărata sa vocație nu este aceea de inginer. Are totuși un moment de iluminare, cînd își dă seama de faptul că singura metodă de a rezista în fața tuturor provocărilor pe care le presupune viața (și regimul politic, în mod special) este scriitura ca demers paliativ: „Tălmaci al existenței, asta sînt. Despic destine, dar destin înseamnă disperare. Străbaterea unui drum printre corzi nemiloase care ne izbesc fără știință. Oare o să ne primească Dumnezeu la el numai pentru că am suferit? Și îmi spun că lumea trebuie să izbîndească într-un fel, altfel nu are rost, iar viața noastră e doar o irosire“.
Pe alocuri, romanul capătă o tentă cvasieseistică, deoarece personajele construite de Dan Perșa sînt reflexive și ajung de multe ori să se refugieze într-o meditație filosofică pentru a face față societății opresive în care trăiesc. Cel mai adesea, personajele reflectează asupra condiției omului în lume, asupra credinței stăruitoare și asupra literaturii. Ca mulți alți oameni (post)moderni, personajele conturate de Dan Perșa oscilează între credință și tăgadă. Pe de o parte, acestea își caută alinarea în Dumnezeu, în situațiile dificile în care realitatea nu le oferă prea multe alternative, credința rămînînd o certitudine. Pe de altă parte, percepția asupra divinității se modifică, responsabile pentru această schimbare de paradigmă fiind condițiile dificile de viață ale oamenilor, care trăiesc într-o epocă în care individualitatea, creativitatea și libertatea de exprimare sînt strivite de greutatea ideologiei politice: „Divinitatea e indiferentă față de noi! Și avem o singură şansă să fim cineva în lumea noastră: să atragem atenția divinității prin ceva. Cei slabi vor rămîne necunoscuți. Chiar dacă, mai mult sau mai puțin conştient, fiecare om caută să atragă privirea lui Dumnezeu. Asta poate însemna un mare noroc sau poate să aducă nenorocire. N-ai idee ce va face Dumnezeu dacă-i atragi atenția. Dar cei puternici aşa simt că trăiesc. Problema e că nu poți atrage atenția lui Dumnezeu prin fapte bune. Bunătatea e fadă și impotentă, incapabilă să schimbe ceva din cursul rău al lumii“. Marcați de răul din societate, care pîndește oamenii din toate direcțiile, personajele din romanul Icar 89 aleg calea nedreaptă pentru a atrage atenția divinității, săvîrșind ilegalități doar cu scopul de a se remarca în cadrul unei lumi depersonalizate și sperînd că Dumnezeu își va îndrepta atenția și grija asupra lor.
Și relațiile dintre oameni sînt degradate, dominant fiind un sentiment de suspiciune față de ceilalți. Pe fundalul sumbru al comunismului, oamenii își pierd încrederea chiar și în cei mai buni prieteni. Eugen citește în secret manuscrisul lui Radu și își formează o părere nefavorabilă, considerînd că scriitura lui Radu este lipsită de profunzime și că nu reprezintă decît o îmbinare de naivități și platitudini. Cu toate acestea, gestul său nu poate fi interpretat ca răutate gratuită sau ca gelozie tacită. Părerea lui este îndreptățită, avînd în vedere faptul că, la rîndul său, Eugen a devenit personaj în scenariul prietenului său, fiind complet nemulțumit de felul în care a fost reprezentat în literatură. Acesta este un cititor naiv, care nu își asumă pactul ficțional cu autorul și care nu înțelege că are de-a face cu o plăsmuire, scenariul fiind rodul imaginației lui Radu. Totuși, prietenia celor doi este puternică și nu se cramponează de micile neînțelegeri ale vieții. Memorabilă este și scena de la finalul romanului, cînd, pe fundalul mișcărilor sociale anticomuniste din 1989, Radu este rănit, iar Eugen își scoate cămașa pentru a pansa rana sîngerîndă a prietenului care trăiește în agonia morții iminente. De aceea, romanul lui Dan Perșa poate fi considerat un elogiu adus prieteniei, valoare morală văzută ca dovadă a umanității, a empatiei, a generozității și a dedicării față de ceilalți.
Finalul romanului este unul deopotrivă optimist și tragic, deoarece, în planul real, se ivesc zorii Revoluției, iar în planul ficțional, în scenariul lui Radu, apare un personaj cu puteri supranaturale, care are capacitatea de a-i readuce la viață pe cei care au murit pentru libertate: „Personajele mele caută o soluție pentru a ieși din comunism și nu am găsit alta decît una mistică, unul dintre ei a murit și a înviat și apoi a devenit capabil să învie morții. Să învie pe acei morți simbolici care sîntem noi în această lume ca un lagăr, unde ne sînt strivite sentimentele și viața. Nu, nu putem să doborîm comunismul, dar cred în reînvierea noastră“.
Moartea lui Radu, din finalul romanului, amintește de moartea lui Iona, protagonistul piesei de teatru a lui Marin Sorescu. Ambele personaje (Iona și Radu) mor în condiții tragice, sufocate de absurdul lumii în care trăiesc, însă dau dovadă de optimism, năzuind că „vor răzbi cumva la lumină“. Radu moare fără a fi martor la izbînda revoluției, respectiv la căderea comunismului, însă are împlinirea unui profet care a prevestit aceste momente unice în textele scrise de el."
["post_title"]=>
string(36) "Icar în timpul Revoluției din 1989"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(34) "icar-in-timpul-revolutiei-din-1989"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-16 16:28:04"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-16 13:28:04"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241232"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[7]=>
object(WP_Post)#36713 (24) {
["ID"]=>
int(241272)
["post_author"]=>
string(3) "172"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-17 12:21:56"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:21:56"
["post_content"]=>
string(13151) "Într-un moment cînd orașele României, în frunte cu Bucureștiul, sînt nevoite să se decoperteze pentru a-și schimba instalațiile, cu atît mai mult în plină campanie electorală pentru niște vagi alegeri locale (care, „comasate”, adică masificate cu cele europene, au darul, de nimeni încă rostit, de a revela importanța europeană a problematicii urbane actuale), ar trebui să începem să vorbim și despre altfel de instalații de canalizare (adică despre fluxul permanent de deversare-evacuare a deșeurilor și dejecțiilor și de aprovizionare nu cu nou, ci cu identic, dar proaspăt): despre instalațiile conceptuale subterane ale discursurilor publice actuale care ne „irigă” casele, interioarele, interioritățile, confortul mental, dar prin care, din cîte se pare, nu circulă atît nou și nu se evacuează atît vechi și stătut, atît consumat intelectual pe cît ne dorim și pretindem de la instalațiile confortului fizic.
Este vorba de teme subiacente problematicii orașului și spațiului urban actual. Adică ale modului de viață și a ceea ce se cheamă stiluri de viață actuale. Formulate însă nu la nivelul la care se oferă ele în discursurile publice contemporane, ci, cum spuneam, la un nivel subiacent, adică infrastructural. Ca și cum, reiau comparația, am decoperta asfaltul, caldarîmul – ceea ce în București, și nu numai, se întîmplă acum tot timpul – ca să descoperim imediat sub suprafață instalațiile care susțin civilizația urbană și fără de care aceasta n-ar putea să existe. Iar această operație de „decopertare” și de inspectare a „instalațiilor” conceptuale nu de profunzime, ci imediat subiacente, altfel spus infra-structurale, se dovedește necesară, mă văd nevoit să repet, pentru a vedea dacă aceste „instalații” sau „echipamente conceptuale” infrastructurale, cum le-am spus, mai funcționează, cît sînt de vechi și dacă n-ar trebui cumva – și chiar de urgență – înlocuite, înnoite. Trebuie, altfel spus, să încercăm să vedem cît de vechi este, de fapt, imediat sub suprafața percepției tălpilor convingerilor noastre actuale, ceea ce susține noul de suprafață, cît de solid sau, dimpotrivă, de găunos este acest sol, adică acest subsol.
Este vorba, într-o primă instanță, de „vizitarea” unora dintre instalațiile imediat subterane, subiacente, de concepte și idei care ne susțin și pe care se întemeiază, deci, „freatic”, foarte aproape de suprafață, deloc profund, ci pur istoric, discursurile noastre așa-zis moderne. De ce zic „așa-zis moderne”? Pentru că aceste substructuri, adică metafizica imediată, spontană, presupusă, presupus naturală și evidentă, sînt, de multe ori, asemenea conductelor orașelor noastre, vechi, depășite, ceea ce are drept rezultat falsul nou, falsa modernitate, profunda in-actualitate pe care o susțin la suprafața discursurilor noastre publice. Decopertare și vizitare, așadar, în vederea schimbării, a instalațiilor și canalizărilor noastre conceptuale și intelectuale presupus – deci fals – evidente și naturale.
Este, așadar, rușinos, este înjositor să mergi pe jos, să atingi cu talpa ta fină, nervoasă, prețioasă, aeriană, celestă pămîntul, să te simți (din nou) talpa țării, să atingi realitatea, și aceasta să-ți aducă, astfel, aminte, în mod evident neplăcut, că o calci în picioare și că fără ea nu ai avea unde pune piciorul: totul ar fi o groapă prost acoperită, ca în Capra cu trei iezi. E neplăcut să ți se readucă aminte că ceea ce te susține, ceea ce îți oferă, la propriu, fundament este, în toate sensurile cuvîntului, dur, adică neplăcut. Am vrea ca realitatea să fie dură, adică solidă, doar ca să ne susțină, dar nu și în sensul că este grea, dificilă – cum spuneam, neplăcută.
Este rușinos și înjositor, deci, să atingi realitatea, să te mînjești, să te murdărești, să te expui pericolului ca ea să te contamineze. Ca să călcăm pe realitate fără a ne atinge de ea, altfel spus pentru a călca în picioare peste tot ce nu sîntem „noi înșine”, trebuie neapărat o roată (cel puțin) cît de mică, dar neapărat și un motoraș (cît mai puternic: mic și puternic).
Orașele noastre continuă să fie pradă unei frenezii ancestrale, dar parcă în creștere, prin care celebrăm ca pe eveniment permanent nou umanizarea, apariția omului, „moșirea” sau aducerea lui pe lume cu auto-forcepsul tehnicii: roata și focul. Orașele noastre sînt niște Luna Park a neîncetatei redescoperiri a celor mai vechi invenții și descoperiri: roata și focul (motorul „războinic” cu explozie pe bază de carburant fosil: în sine o parabolă a umanității care își bazează noul pe moartea – naturală sau nu, catastrofală sau nu – a arhaicului, care devine o bombă).
La asta visăm tot timpul, practic, cu toții, acesta este, de fapt, visul nostru comun actual. Poate singurul nostru loc comun actual: să plutim în viteză peste realitate, într-o perpetuă căutare a unor ceruri nu verticale (despre care am învățat că fie nu există, fie ne sînt inaccesibile), ci laterale. Viteză și ceruri laterale, de întreținere a unei perpetue iluzii a (posibilității și capacității) evadării.
Trebuie să fim (adică să ne simțim) nu numai sau nu atît deasupra, ci în viteză, în trecere, mereu fulgerători, deja dincolo, permanent dincolo: de neprins. Transcendență în act, executăm transcenderi ale realității în act, tot timpul: trans-cendere laterală. Numai la asta ne stă azi capul. Acolo, la viteză, ni s-a oprit mintea.
Această persistent, inerțial actuală metafizică îmbătrînit modernă, vetero-modernă, a vitezei, este ceea ce, mult mai precis, ar trebui să numim monoteismul vitezei. Pentru că de o religie, mai mult, de o religie monoteistă, de singura religie a modernității depășite de ea însăși (grație, tocmai, vitezei!) este vorba.
Da: unul dintre principalele paradoxuri ale modernității noastre este că, grație sau din cauza centralului ei cult al vitezei, ea s-a depășit pe ea însăși, se depășește mereu pe ea însăși, adică se aruncă neîncetat la gunoi, se lasă în urmă înainte de a se fi consumat. Viteza fiind prima care nu vrea decît să se depășească pe ea însăși. Și atunci, de ce nu am arunca la gunoi și la nivelul ideilor ceea ce este de aruncat, ceea ce, prin însăși logica profund paradoxală a modernității, s-a învechit și s-a lăsat depășit – începînd, deci, cu viteza însăși? Numai în paradoxuri trebuie vorbit cînd vine vorba de modernitate. Pentru că nu există nimic mai paradoxal decît modernitatea.
Cîtă viteză, deci, nu doar tot atît accident (cum spunea, fundamental, Paul Virilio), ci și tot atîta inerție – în toate sensurile cuvîntului. Inerția e doar a vitezei. Și asta pentru că, la bază, în momentul său prim, mișcarea însăși înseamnă accelerare. Viteza e una cu inerția. Viteza e inerția, accelerarea-capcană din care nu mai putem scăpa.
Față de acest monoteism al vitezei, ceea ce urbanismul actual numește, deziderativ, „multimodalitate” (combinarea elastic-segmentară a modurilor de transport) este un politeism, un „păgînism” „depășit” și „pernicios”, „păgubos”. Or, noi sîntem, sau dorim să fim, pretindem că sîntem „moderni”. Adică monoteiști, vitezo-monoteiști, acceleraționisto-monoteiști, ne hrănim din imposibilitatea accelerării continue și a depășirii permanente. Și așa, tot depășindu-ne, ne-am dus și ne ducem de rîpă, adică ajungem încă vii la gunoi.
Omul contemporan, învechit și depășit (de el însuși) actual, (se) lenevește, stă în viteză, a înțepenit în viteză: se transportă ca o marfă sau ca un bolnav. Mașina te bagă în flux, dar te scoate din mișcare, te miști desprins, detașat de tine însuți, te miști fără tine, scindat, unul tot înainte, tot depășind și accelerînd, celălalt mereu în urmă, neîncetat depășit, învechit, bun de aruncat – tot mai necunoscut, devenind încet-încet refulat și inconștient și neîncetînd, atunci cînd prinde ocazia, să ne „frîneze” (căci de „înfrînat” nu poate fi vorba).
Mă joc cu cuvintele? Sau de fapt cuvintele, cu tot ce s-a adunat în el, cu toate „aluviunile” istorice pe care le conțin, ascund și transportă, sînt cele care se joacă cu noi? Căci dacă se poate vorbi, de exemplu, de „sexo-marxism”, de ce n-am putea vorbi și de „vitezo-fascism” (cu sau fără referire istorică la futurism) sau de „tehno-nazism” (cu sau fără referire la industriile morții, la industrializarea crimei, căci cum ar putea să existe genociduri fără tehnică)?"
["post_title"]=>
string(88) "Instalații conceptuale, decopertări micrometafizice: monoteismul vitezei (ca inerţie)"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(81) "instalatii-conceptuale-decopertari-micrometafizice-monoteismul-vitezei-ca-inertie"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-17 12:23:44"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:23:44"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241272"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[8]=>
object(WP_Post)#36712 (24) {
["ID"]=>
int(241280)
["post_author"]=>
string(4) "3407"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-17 12:42:44"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:42:44"
["post_content"]=>
string(6360) "Lîngă pîlcul de mesteceni, pe cîmpul cimitirului, toată negustorimea Herinei era la datorie. Tata Michl era în sicriu. Mama Michl, îmbrăcată în negru, se trîntea de pămînt. Pămîntul umed de aprilie i se lipise de haine. Osima plîngea cu sughiţuri. Cînd s-a auzit vocea de „bas“
a preotului Lală Marcu, toată lumea şi-a lăsat capul în pămînt.
„Ooo, dar după viaţa aceasta fi-vom noi cetăţenii vieţii de veci, ai luminii sau ai întunericului, ai raiului ori ai iadului. Peter Michl se odihneşte în sicriul făcut de prietenul lui Grosser tîmplarul. Peter Michl, bunul proprietar al transportului orăşenesc, adastă în clipa de care atîrnă veşnica lui fericire ori nefericire. Pentru ce ne plîngem împotriva morţii, dacă pe noi ne lipseşte de viaţă, cînd moartea e doar capătul ticăloşiei noastre? Au doară nu moartea e calea sigură pe care ducîndu-ne ne mîntuim de toate patimile, durerile şi întristările noastre? Prin moarte în oraşul nostru se mîntuiesc: Părăsitul, De Toţi Urgisitul, De Toţi Izgonitul. Moartea ne duce pe noi la odihnă. Rupe lanţurile, dăruieşte slobozenie, şterge lacrimile văduvelor şi orfanilor. Neaşteptat rupe firul vieţii înverşunaţilor şi marilor împotrivnici. Plăcea-mi-ar să fie de faţă toţi înţelepţii Herinei ca să-şi poată cunoaşte neştiinţa lor, întreba-i-aş eu pe ei, oare poate mîna lor şterge de pe nemişcatul crug al ceriului fiinţa LUI, care-n toate zilele aşa lucruri mari şi minunate face, în a cărui voinţă stă a fi ori a nu fi?
Plăcea-mi-ar a-i vedea aici pe cei semeţi, care pe toţi îi micşorează îngîmfarea, întreba-i-aş eu pe aceia: oare nu vor păţi şi ei ce au păţit cei mai mişei; pofti-i-aş aici pe cei bogaţi care fără milă ocărînd pe cei săraci îi fugăresc de la uşile lor, întreba-i-aş eu pe ei, oare nu va îndestula trei sau patru rînduri de pămînt pe fiecare cuprinzînd răcile lor mădulare? Atîtea morţi trec pe dinaintea caselor noastre şi noi nu ne gîndim la moarte, atîtea îngropăciuni vedem şi noi moşiile părinţilor le cumpănim. Privim atîţia avuţi din lumea aceasta despărţiţi, totuşi nu ne vine în minte că şi noi cele strînse ni le vom lăsa. Aşa este. Nu ştim ceasul cînd se va cere îndărăt sufletul de la noi. Şi aşa să trăim noi ca şi cum în clipita următoare ar trebui să ne despărţim de lumea asta ticăloasă.“
Cînd a terminat predica, preotul Lală Marcu, ca un cocoş, s-a urcat pe grămada de pămînt din faţa gropii. S-a lăsat tăcerea. În cimitir negustorii cu nevestele lor, cu odraslele lor se uitau speriaţi înspre locul de veci al lui Peter Michl.
Doar meşterul perier avea să-l întrebe a doua zi pe preotul Lală Marcu, în atelierul de lîngă gară: „Da’ ce-ţi veni cu cuvîntarea aceea, Lală ! Peter Michl a fost un negustor de treabă. L-a dus cu trăsura de la gară la biserică pînă şi pe episcopul din Hust.“
X X X
După ce l-a auzit vorbind la căpătîiul tatălui Michl, Osima a simţit ura. Mult mai tare decît suferinţa. S-a încruntat privindu-l pe preotul Lală Marcu. A uitat să mai plîngă.
Trecuse o lună de la înmormîntare. Osima Michl venea de la spovedanie ţinînd cuminecătura în gură. Pînă în curtea casei. A scuipat-o pe butucul de tăiat lemne. A ameninţat-o cu toporul. A lovit-o cu ascuţişul de şase ori. Deodată i-a apărut înaintea privirii făptura aceea cu sită roşie pe cap. A primit-o în casă ca slugă şi sfătuitor.
„Toate la vremea lor. Pînă atunci învaţă în fiecare noapte străzile înguste din Herina“, i-a spus sfătuitorul Osimei Michl.
Osima învăţa să se facă iubită. Îi făcea pe alţii să se urască. Învăţa în fiecare lună cîte ceva. Ştia folosi apa de pe om mort sau buruiana dosnică. Primăvara se ducea pe rîul Herinei, înspre munte. Asculta prima dată din an tunetul. Lua o piatră rotundă şi se lovea în frunte. Capul Osimei Michl devenea ca piatra. Lovea cu fruntea şi alunga orice duh. Sau îl aducea înapoi. Îmbrăca de sărbătoare cioturile de mesteacăn. Înfigea în ele cuie, gîndindu-se la nenea Grosser-tîmplarul. A doua zi îl chinuiau durerile cam în locurile unde erau înfipte cuiele. Osima alerga la ciot. Smulgea cuiele. Nenea Grosser-tîmplarul scăpa imediat de durere. Osima Michl lua o mătură. Mergea la cei bolnavi şi le mătura bolile. Făptura cu sita roşie pe cap o învăţase să folosească plantele colorate împotriva gălbînării ori a bubelor albastre. Osima Michl căuta mătrăguna, o săruta şi-o alinta. O punea la uscat. Făcea din ea prafuri bune pentru iubire şi le vindea în tîrgul de la Tatariv. Din bani îşi cumpăra păpuşi de turtă dulce. Osima Michl căuta iar mătrăguna, o înjura, o pălmuia. O punea la uscat. Făcea prafuri bune pentru ceartă şi le vindea în tîrgul de la Tatariv. Din bani îşi cumpăra păpuşi de turtă dulce. Cînd simţea moliciuni în suflet, cînd o cuprindea mila nesfîrşită, se ducea la muşuroiul de furnici, le muta de trei ori dintr-o mînă-n cealaltă. Devenea, din nou, încruntată, aspră. Învăţase să folosească sarea. O aşeza în pantofii fetelor frumoase din Herina. Nu se mai apropia de ele partea bărbătească.
În fiecare zi, Osima trecea pe lîngă casa preotului Lală Marcu.
„Cînd o să cresc mare, aşteaptă numa’ să cresc mare şi-o să vezi ce-o să ţi se întîmple“, striga Osima Michl către ferestrele larg deschise. Noaptea se lăsa pe străzile Herinei.
Regulat, în prima vineri din lună, Osima Michl primea cîte o carte poştală din Chemnitz. O aştepta, o lua din cutia poştală, o citea. Era semnată „Papa“.
"
["post_title"]=>
string(58) "Învăța în fiecare noapte străzile înguste din Herina"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(52) "invata-in-fiecare-noapte-strazile-inguste-din-herina"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-17 12:42:44"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:42:44"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241280"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[9]=>
object(WP_Post)#36711 (24) {
["ID"]=>
int(241234)
["post_author"]=>
string(4) "1835"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-16 16:30:25"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-16 13:30:25"
["post_content"]=>
string(12405) "[caption id="attachment_241235" align="alignright" width="214"]
Péter Demény, Scrisoare din savană. Poeme, Editura Cartier, Chișinău, 2024, 74 p.[/caption]
Îl știam pînă acum pe Péter Demény ca pe un bun romancier, eseist, traducător și jurnalist. Nu-l cuprind toate etichetele astea, deși fiecare în parte e la locul ei. El mai este și un potrivit exemplu (poate cel mai) de scriitor bilingv, care și-a asumat rolul de punte între două culturi care au atîtea în comun: cea maghiară și cea română.
Iată-l acum în ipostaza de poet. În recenta sa carte, Scrisori din savană, poezia devine spațiul exigent al unei confruntări cu sinele compozit, cu traumele copilăriei, cu ezitările celui ajuns în ipostaza de părinte sau de îndrăgostit care nu știe cum să nu greșească. Sau, altfel spus, care se teme să nu repete erorile catastrofale ale părinților, care au lăsat urme adînci în viața lui. Dincolo de astfel de blocaje, ar mai fi o probă de trecut: aceea a exprimării într-o limbă asimilată în școală, dar care nu e limba maternă. Cele mai multe dintre cărțile lui au fost scrise în maghiară (unele și traduse apoi în română). Bilingvismul său se simte și în această carte: autorul are inteligența să folosească în propriul avantaj o anumită ezitare lingvistică. Poezia sa ajunge, în acest fel, să pună degetul pe rană și să apese mai tare, tocmai pentru că nu-și dă voie să fugă în lateral folosind tot felul de volute stilistice sau de nuanțe conotative. Cînd un scriitor rodat într-o limbă alege să se exprime în cealaltă care-i e la îndemînă – opțiunea are pragmatica ei. Nu există multe lucruri mai intime decît relația, mereu organică, dintre un poet și limba în care scrie. Fondul profund traumatic al acestei cărți se cerea, probabil, fixat (și depășit!) în română, ca un fel de fugă de limba mamei, care apare adesea ca o figură apăsătoare, bulversantă. Or, a numi cît mai direct trauma e o miză a poeziei. A acestei poezii, în orice caz.
Grija de Mircea Andrei Florea, Editura OMG Publishing, 2023, 80 p.
Adesea poezia stă în detalii, în observaţii care ne surprind tocmai prin naturaleţea lor, prin simplitatea cu care sînt expuse: „pe la 5-6 am fost să vedem salamandre/ pe terenul nepăzit al armatei/ translucide şi sidefii/ colcăind în piscine invadate de vegetaţie“. Dacă ar fi să facem legătura între ştiinţele exacte şi pezie, Grija de Mircea Andrei Florea, volum apărut la Editura OMG anul trecut, surprinde tocmai această latură observaţională din poezie, latură în care sînt decupate scene, filtrate printr-o lentilă de mircoscop.
De la poezie eco la decupaje narative încărcate cu nostalgie, volumul ne duce la toate definiţiile din dicţionar: „teamă sau nelinişte pricinuită de o eventuală primejdie“ sau „întîmplare neplăcută sau interes deosebit, precupare pentru cineva sau ceva, atenţie acordată unei fiinţe, unei probleme“ – primejdiile sînt peste tot în jurul nostru, dar cu calm şi răbdare le putem depăşi: „specia noastră va dispărea/ liane vor crește, se vor usca/ și din ele/ vor crește/ alte liane/ mult mai puternice“.
Toate decupajele surprind umanitatea într-un soi de ataşament imposibil de evitat. Sîntem mereu în conexiune cu mediul în care trăim. Toate experienţele noastre sînt determinate de natura noastră, de contexte, istorie şi memorie. Vedem în poezia lui Mircea Andrei Florea o încercare de a expune felul în care tot ceea ce ne înconjoară ne gestionează reacţiile: e seară, aproape de noi o fiinţă mănîncă o alta liniştit şi domol/ copleşit de micul extaz de voyeur, dispar, îi las doar pe ei, să fiu eu receptor/ «ce stupid e afară», «mai stupid se simte în interior»“.
Putem cumva să ne închidem în noi, putem să recurgem la emoţii ca un soi de refugiu, însă niciodată acestea nu vor reuşi să exprime în totalitate atomsefera unui anumit moment. Astfel, nimic ce nu poate fi reparat prin detaşare şi analiză nu e apocaliptic. Sîntem ceea ce sîntem şi natura noastră ne aparţine, and we have to embrace it. În Grija există multe soluţii, toate valide. Există un soi de neutralitate în poezie, o neutralitate care te atrage şi care te împinge să accepţi că, de fapt, asta sîntem: „am băut sub lumini semi-calde semi-/ feriţi de copaci, am băut/ cu serpents, violenţi şi sexişti/ and it felt bad // am oferit ofrandă momentele noastre micro şi tandre // gazdelor noastre/ oraşe“.
Există o dihotomie între glitter şi smog în cadrul volumului, un soi de lumină în tot întunericul provocat de vremurile tulburi pe care le trăim şi sînt surprinse cu acurateţe de discursul poetic din Grija. E un joc de limbaj care (re)actualizează felul în care noile tehnologii care ne afectează stilul de viaţă. Volumul lui Mircea Andrei Florea e un experiment narativ care, printr-o abordare interdisciplinară (literatură şi ştiinţă), reconstruieşte realitatea, readucînd-o la cea mai simplă formă de exprimare: „specia noastră, glitter şi smog/ debris şi pucioasă, feroce şi teatrală // because let’s be real the world/ ending with a bang/ it’s really not a vibe“.
Grija mi se pare o combinaţie perfectă între un limbaj relatable şi un limbaj grav, limbaj care observă şi analizează şi care reproduce realitatea în totalitate.
Alex Higyed
" ["post_title"]=> string(25) "Bufnițele vă recomandă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(25) "bufnitele-va-recomanda-89" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-17 12:10:46" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-17 09:10:46" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241268" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [11]=> object(WP_Post)#36709 (24) { ["ID"]=> int(241226) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-15 19:50:49" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-15 16:50:49" ["post_content"]=> string(7991) "[caption id="attachment_241227" align="alignright" width="300"]
foto Cătălina Flămînzeanu[/caption]
Ana Blandiana, George State, Adrian G. Romila și Sabina Yamamoto se numără printre laureaţii celei de-a XVIII-a ediţii a Galei Premiilor revistei Observator cultural, decernate marți seară, 14 mai, la Teatrul Odeon. Marele premiu, Opera Omnia, i-a fost acordat scriitorului Matei Vișniec. Gazdele serii au fost Carmen Mușat și Matei Martin.
Marți, 14 mai 2024, revista Observator cultural a celebrat cele mai bune apariții editoriale din anul precedent, în cadrul unei gale de prestigiu, ajunsă la cea de-a XVIII-a ediție și găzduită de Teatrul Odeon.
În cadrul Galei, s-au acordat șase premii la cele şase categorii clasice, Premiul Observator Lyceum (alegerea elevilor de liceu de la colegii naționale din București), Premiul Observator Universitas (opţiunea studenţilor de la facultăţile de Litere din mai multe universităţi din ţară), Premiul Special Cum laude şi Premiul „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia. Alături de premiul pentru traducere din limba spaniolă (premiu ajuns la a patra ediție, în colaborare cu Institutul Cervantes), Gala din acest an a marcat includerea a încă trei premii pentru traducere – din limbile franceză, italiană și germană, la inițiativa Organizației Internaționale a Francofoniei, a Institutului Italian de Cultură din București și a Goethe Institut.
Premiul pentru Critică literară/ Istorie literară/ Teorie literară a mers la Balázs Imre József – Rețele avangardiste, afilieri multiple (Editura Tracus Arte).
Laureații la categoria Eseu/ Publicistică au fost Andrei Gorzo și Mihai Iovănel, pentru volumul Desene mișcătoare. Dialoguri despre cinema și critică (Editura Polirom).
Ana Blandiana a fost laureata Premiului pentru Memorialistică/Biografie/Jurnal pentru volumul Mai-mult-ca-trecutul. Jurnal, 31 august 1988 - 12 decembrie 1989“ (Editura Humanitas).
Premiul „Ovidiu Verdeș“ pentru Debut s-a acordat volumului Nu mai e nimeni acasă de Sabina Yamamoto (Editura Vellant).
George State, cu Sarx (Editura Nemira), a cîștigat Premiul pentru Poezie, iar la categoria Proză, cîștigătorul a fost de Adrian G. Romila, pentru Acasă, departe (Editura Polirom).
Premiul Observator Lyceum pentru proză, oferit în urma alegerii liceenilor, a mers către Specii (Editura Polirom) de Cristian Fulaș, iar studenții care acordă Premiul Observator Universitas pentru poezie au desemnat-o cîștigătoare pe Teodora Coman, pentru volumul Piesă de rezistență (Editura Nemira).
Premiul special cum laude s-a acordat colectivului care a realizat „Antologia palatină“, iar Premiul „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia i-a fost oferit scriitorului Matei Vișniec.
Aflat la cea de-a patra ediție, Premiul pentru cea mai bună traducere din limba spaniolă în limba română, organizat în parteneriat cu Institutul Cervantes, i-a fost acordat Lilianei Pleșa Iacob pentru volumul Ceața asta fără noimă de Enrique Vila-Matas (Editura Vellant).
Juriul a fost format din Mianda Cioba, Corin Braga și Ilinca Ilian.
Premiul „Italo Calvino“ pentru traducere din limba italiană, oferit cu sprijinul Institutului Italian de Cultură, s-a acordat traducătoarei Oana Sălișteanu pentru volumul Apa lacului nu e niciodată dulce de Giulia Caminito (Editura Humanitas Fiction).
Juriul a fost compus din: Oana Boșca-Mălin, Monica Fekete și Mircea Vasilescu.
Premiul pentru traducere din limba germană, oferit cu sprijinul Institutului Goethe, s-a acordat traducătoarei Maria Irod pentru volumul Inventarul lucrurilor dispărute de Judith Schalansky (Editura Pandora M).
Juriul a fost compus din: Gabriel Horațiu Decuble, Ioana Gruenwald și Manuela Klenke.
Premiul „Léopold Sédar Senghor“ pentru traducere din limba franceză, oferit cu sprijinul Organizației Internaționale a Francofoniei, s-a acordat traducătoarelor Rodica Baconsky și Alina Pelea pentru volumul Dă noaptea deoparte de Monique Proulx (Casa Cărţii de Ştiinţă).
Din juriul celei de-a XVIII-a ediţii au făcut parte Bogdan Crețu, Victor Cobuz, Cezar Gheorghe, Adrian Jicu, Adrian Lăcătuș, Iulia Popovici, Carmen Mușat (președinta juriului).
***
Momentele muzicale din cadrul Galei vor fi oferite de trupa AMPHITRIO – jazz modern cu influențe din jazzul contemporan nordic și culori balcanic-orientale. Trupa este formată din Andrei Petrache, pianist și compozitor, basistul Mike Alex și percuționistul Philip Goron.
Trofeele au fost realizate de Elena Dumitrescu și Mircea Roman (pentru premiile Observator Lyceum șiObservator Universitas), iar scenografia a fost semnată de Alexandra Putineanu.
Diplomele au fost realizate de Muzeul Național al Literaturii Române, sub coordonarea lui Mircia Dumitrescu și Petru Șoșa.
Concepția grafică a diplomelor a fost realizată de Mircia Dumitrescu, iar concepția video, de Vlad Rotaru.
Sponsori ai Premiilor Observator cultural 2023: Muşat&Asociaţii, Carel
Parteneri instituționali: Teatrul Odeon, Institutul Cervantes București, Goethe Institut, Institutul Italian de Cultură din București, Organizația Internațională a Francofoniei, Muzeul Național al Literaturii Române
Parteneri: Librăria Cărturești, La Două Bufnițe, Caracteristic, Magnolia, Jidvei, BerryO, Secretul Bunicii, Zexe, Aqua Carpatica
Parteneri media: TVR Cultural, Radio România Cultural, Liternet, Suplimentul de Cultură
Gala a fost filmată de TVR Cultural și va fi difuzată la o dată care urmează să fie anunțată.
" ["post_title"]=> string(69) "Laureaţii celei de-a XVIII-a ediţii a Premiilor Observator cultural" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(67) "laureatii-celei-de-a-xviii-a-editii-a-premiilor-observator-cultural" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-17 12:52:09" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-17 09:52:09" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241226" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [12]=> object(WP_Post)#36708 (24) { ["ID"]=> int(241281) ["post_author"]=> string(4) "2316" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-17 12:44:32" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-17 09:44:32" ["post_content"]=> string(7659) "Cum am putea defini literatura olfactivă? Ce are ea în plus – sau mai cu moț – față de literatura „obișnuită“? La fel ca în cazul altor opere olfactive (teatru, operă, performance, instalații, tablouri etc.), unul dintre criteriile fundamentale este prezența mirosului ca fir roșu, ca personaj, ca intrigă sau nucleu, nu doar ca accesoriu; cu alte cuvinte, ca element fără de care opera respectivă ar căpătă cu totul altă configurație sau traiectorie interpretativă. Ținînd seama de acest criteriu, putem așeza cu îndreptățire pe raftul literaturii olfactive romane precum Chérie de Edmond de Goncourt, Jitterbug Perfume de Tom Robbins, Parfumul de Patrick Süskind, Musc de Percy Kemp, Parfum de glace de Yôko Ogawa, pasaje precum capitolul al X-lea din În răspăr de J.-K. Huysmans sau cîteva poeme de Baudelaire îmbibate de miresme și miasme1. Lista ar putea fi extinsă prin citarea altor cîteva texte, dar acestea, în general, nu sînt foarte numeroase. Mirosul, deși impregnat în țesătura vieții noastre de zi cu zi, n-a fost niciodată considerat un motor serios și suficient al ficțiunii și, în general, al artei. De obicei, intelectualii strîmbă din nas cînd aduci vorba despre mirosuri, deși cam toată lumea folosește produse cosmetice și de igienă, parfumuri, detergenți, ba chiar și hîrtie igienică parfumată. Deh, ipocrizii... Dar să ne întoarcem la mirosurile literare. În ultima vreme, apar tot mai des studii și texte literare care au ca personaj principal mirosul. Bibliografia devine tot mai stufoasă, așa că n-o să dau aici decît un exemplu foarte recent. Este vorba despre L’Appel des odeurs de Ryoko Sekiguchi, o carte de povestiri-crochiuri apărută anul acesta la Editura P.O.L. din Franța, care cuprinde micrografii ale unor experiențe olfactive feminine în jurul unui spectru tematic larg: identitate, seducție, creație, scris, limbaj, gust, corp, simțuri și spirit, prietenie și iubire, nostalgie, regăsire și moarte. Scrise toate la persoana a treia, cu o distanțare aproape vizuală, textele lui Sekiguchi sînt, deopotrivă, o provocare și un pariu avînd ca miză desfășurarea unui limbaj atent la nuanțe, care să poată da seama de bogăția trăirilor olfactive trăite sinestezic într-un corp ce refuză fragmentarea discursivă. Ceea ce rezultă este un limbaj aparte, feminin, desfășurat pe pagină ca un dialect al unei limbi preponderent masculine care, în general, refuză senzualitatea, emoția și corporalitatea. Discursul se așază – și capătă, astfel, o și mai profundă relevanță – într-un context istoric care asociază corpul și în special mirosul cu feminitatea, în opoziție cu privirea rece și intelectuală a bărbatului. Fiecare micrografie olfactivă a acestei cărți ce seamănă cu un ierbar al mirosurilor feminine capătă consistență și este distilată într-un corp-flacon-text menit să protejeze de trecerea timpului un parfum personal, gîndit ca spirit sau suflet – uneori, chiar ca fantomă – ce vizitează trupul și imaginația. Căci, spre deosebire de vizibil, spune Sekiguchi, mirosul are această particularitate: „este o prezență care vine în vizită“. Mirosurile venite în vizită sînt captate de cuvinte și transpuse pe pagină, prinzînd trup – un trup textual și abstract, e adevărat, dar nu mai puțin mirositor prin forța sa evocatoare. Dar cel mai bine este să-i dăm cuvîntul primei eroine a acestui carnet de însemnări olfactive. Aceasta este, bănuim, autoarea însăși, ce oficiază rolul de maestru de ceremonii al întîlnirii textuale la care au fost convocate toate celelalte spirite feminine din paginile cărții. „Dacă își imagina mirosurile în tablouri, asta era pentru a le retranscrie cît mai fidel cu putință. Nu ea scria aceste povestiri. Ea le simțea foarte precis. Și se apucase cu cea mai mare seriozitate să așeze pe hîrtie ceea ce îi transmiteau efluviile, emanații mereu prezente ale vizitelor pe care, probabil, le făcuseră odinioară aceste particule în timpul peregrinărilor lor. [...] De fapt, după toți acești ani de însemnări, cuvintele însele se impregnaseră de particule olfactive. Era suficient ca ea să le scrie, să le citească și să le recitească, iar aceste cuvinte chemau mirosurile care chemau cuvinte, care o chemau pe ea. La fel de parfumate precum mirosurile, cuvintele deveneau niște mesageri asemenea fumului, la fel de sonore precum vocea, la fel de călătoare precum istoriile. Acelea în care particulele sînt personaje principale. Așa scria ea. Așa au fost povestite aceste istorii, pe pagini și în aer.“ Istoriile, atmosfera și, uneori, stilul din L’Appel des odeurs ne trimit, toate, cu gîndul la cele trei micrografii incluse sub titlul Numele, nasul în volumul rămas neterminat al lui Italo Calvino, Sotto il sole giaguaro2. Și aici limbajul olfactiv este exploatat la maximum, pentru a da seama de un univers care cel mai adesea trece neobservat sau pare de la sine înțeles. Odată puse pe hîrtie, mirosurile sînt cuprinse de o vibrație care le reînsuflețește și le salvează de la uitare. Căci, așa cum ne avertizează și Italo Calvino, „odată uitat alfabetul olfactiv, care le transpunea în atîtea cuvinte, cu un vocabular prețios, parfumurile vor rămîne fără glas, nearticulate, ilizibile“.Articol preluat de la Veridica.ro
Veridica este o publicație specializată în monitorizarea, analiza și demontarea campaniilor de fake news, dezinformare și manipulare din Europa Centrală și de Est. Obiectivele acestei publicații sînt creşterea gradului de conștientizare și înțelegere a fenomenului, a rezilienței societății, precum și promovarea valorilor democratice.
Iulian Comănescu este consultant de comunicare. Lucrează pentru instituții europene și oameni politici, la Bruxelles, prin intermediul propriei firme, Comanescu & Partners. A trecut la consultanță după o carieră de succes în media, de peste 15 ani, în locuri ca PRO TV, Evenimentul zilei sau Mediafax. Are un blog premiat de două ori, Comanescu.ro. A scris mai multe cărți, dintre care una despre presa clasică, new media și branduri personale (Cum să devii un Nimeni, Humanitas, 2009) și biografia celui mai influent personaj de culise al țării (Mihnea Constantinescu, omul care a schimbat România fără ca noi să știm, Curtea Veche, 2019).
" ["post_title"]=> string(74) "Listele românești la europarlamentare, o imagine mai degrabă dezolantă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(69) "listele-romanesti-la-europarlamentare-o-imagine-mai-degraba-dezolanta" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-17 12:55:01" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-17 09:55:01" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241198" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [14]=> object(WP_Post)#36706 (24) { ["ID"]=> int(241238) ["post_author"]=> string(4) "4732" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-16 18:06:00" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-16 15:06:00" ["post_content"]=> string(13993) "[caption id="attachment_241239" align="alignright" width="217"]
Medeea Iancu, Țesătoarea. Operă instrumentală, Editura frACTalia, București, 2023, 288 p.[/caption]
Țesătoarea. Opera instrumentală (frACTalia, 2023), cea mai recentă carte a Medeei Iancu, e un proiect masiv, radical angajat ideologic și care ia asupra sa una dintre sintagmele intens dezbătute în ultimii ani, aceea de literatură feministă, în defavoarea, subînțelegem, unor alte încercări de botez al direcțiilor poeziei propuse de femei în ultimii ani (o deconstrucție și discuție pe larg a temei se poate consulta în dosarul „Poezia feminină – direcții și tendințe“, publicat în numărul 9 din 2022 al revistei Vatra). Cu un termen acum la modă, e vorba de un proiect poetic asumat despre care Alexandru Adam scrie, pe coperta a patra a volumului, că parează „orice obiecție adusă feminismului în estetic“. Curioasă observație, de vreme ce unul dintre semnalele luminoase trimise dinspre textele Medeei Iancu rostește răspicat dezinteresul, ba chiar disprețul față de criteriul sufocant, discriminatoriu al primatului esteticului. E adevărat, poeme întregi dovedesc aglutinarea aleatorie a frumosului natural cu cel estetic, o utilizare în variație liberă a termenilor care dăunează întocmai impulsului negator al autoarei, dar ar fi futil pentru genul cronicii să notăm, aici și acum, mai mult decît că ceea ce e contrazis trebuie întîi cunoscut și că o bună parte dintre poemele Medeei Iancu insistă să demonstreze contrariul. O întrebare rămîne: de ce ne-am folosi, așa stînd lucrurile, de criteriul estetic în lectura și evaluarea unei astfel de cărți? Simplu spus, fiindcă altfel nu se poate.
Cu o structură polifonică ale cărei părți sînt intitulate după stiluri, compoziții (unul dintre titluri, Fugă sacadată, e un pleonasm sonor, de vreme ce fuga presupune o formă de sacadare provenită din tehnica contrapunctului) și indicații muzicale sau de spectacol, de la operetă și oratoriu la corurile tragediilor, Țesătoarea ar opera, în aparență, cu instrumentarul melanjului, al întrepătrunderilor vocilor și, mai ales, al repetiției: repetiție de versuri, strofe ori întregi structuri prozastice. Efectul scontat, o hipnoză reieșită din circularitate, nu reușește, însă, mai mult de un excurs verbios și, în cele din urmă, contrage structura polifonică la o singură voce care strigă, osîndește, ia de guler și scutură, în fine, refuză și neagă. Și în acest caz, repetiția este un procedeu stilistic asumat, fiindcă nu puține sînt textele în care Medeea Iancu preîntîmpină, pentru a para, direcțiile reproșurilor posibile în cazul cărții sale. Un om de paie, criticul sau sinele editor al autoarei, nu vom ști, e partenerul de dialog captiv (loial?) osîndelor. Tot el stropește la răstimpuri textul cu trimiteri bibliografice însăilate stîngaci, o fundație părăsită în bătaia vîntului. A construi aproape jumătate din discursul unei cărți din poziții schematizate ale preopinentului nu e, totuși, o formă de a-l înțelege. Nu e nici măcar o formă de a-i răspunde.
Natura și micile ei minuni apar ca preferințe ale unui orizont de așteptare specific receptării poeziei scrise de femei, în varii grade de intensitate, de-a lungul secolului trecut și mai ales de pînă la apariția poeziei Angelei Marinescu, adică literatura ritualurilor boreale, cu iubiri neîmplinite și porțelanuri sentimentaloide. Vorbim despre un climat în care vocile scriitoarelor stăteau arareori la masa băieților. Iar atunci cînd o făceau, ne-o arată survolarea unor regiuni ale publicisticii de pînă mai adineauri, critica le întîmpina prin marote precum poezie feminină sau, în spețele dezastruoase ale retoricii, prin atribute din sfera virilității. Să privim cum tratează Medeea Iancu această tensiune: „Sunetul rozelor & crinilor din vîlcele pus în slujba obiectificării femeii. Sunetul rozelor & crinilor din vîlcele pus în serviciul patriarhatului & supremației. […] Sunetul tămîioarelor & brîndușelor smulse. Sunetul tămîioarelor & brîndușelor pus în serviciul Poetului. […] Sunetul vîntului pe mare & grandoarea Poetului“ (p. 76). În treacăt fie spus, ultimul vers numește și amendează o imagine a creatorului specifică romantismului, unde monumentalitatea se hrănea din alte resorturi, în orice caz nu privitoare la heteronormativitate și inegalități de gen. Mirarea intervine, însă, odată ce conștientizăm că instrumentalizarea motivelor și a panseurilor cu miros de floare de crin și briză sînt puse, și în poezia Medeei Iancu, în slujba unei idei. Fac, adică, întocmai ceea ce reclamă.
Să privim, însă, și spre unul dintre manifestele atașate proiectului cărții: „Literatura feministă poate fi scrisă de oricine, dar e probabil mai puternică atunci cînd e scrisă de persoane care au avut acces și vizibilitate reduse în mediile literare și care s-au confruntat direct cu marginalizarea în viețile lor, dezvoltînd o conștiință feministă care face parte în mod organic din felul în care experimentează și înțeleg lumea“. Formularea lansează, în parte, o idee veridică, însă circulația sa de dată recentă în cîmpul literar românesc conduce accelerat la identificarea totală a criteriului valoric cu cel al reprezentativității și la operarea cu termeni vagi ce trădează carențele culturale ale emițătorilor. „La fel cum chestionăm tot ce este dat“, continuă manifestul, „vom chestiona și literatura, nelăsînd-o într-un spațiu neutru, al frumosului, în care ceea ce sună bine poate să fie opresiv, căci sună bine“. Despre exemple nu e vorba în textul discutat, așa că lansăm cîteva întrebări lămuritoare: care frumos, dat fiind că literatura operează cu o panoplie de accepțiuni ale termenului, între care esteticul este numai una? Apoi: ce înseamnă a suna bine? Efecte prozodice, ornamentație, probleme de stil? Dar opresiv? Care este literatura care oprimă? Dar cum arată literatura care nu oprimă? Unde putem consulta un îndreptar de bune practici etice în literatură? Dacă literatura responsabilizează în vreun fel, și credem că ea are această forță, ea privește invitația conținută de a nu opera, tribal, cu maniheisme, fiindcă ele nu fac altceva decît să perpetueze ceea ce un astfel de manifest și poezia care îl însoțește vor, pe bună dreptate, destructurat – simplismul, structurile binare și constructele din jurul lor.
Un vers cu „poemele despre războaie în care cuvintele femeii nu există“ (p. 78) ne provoacă să căutăm contraexemple. E suficient să ne gîndim la povestea Odiseei și la momentul reîntîlnirii dintre Odiseu și Penelopa, soția sa, cînd femeia îi înaintează acestuia o serie de probe pentru a-l recunoaște după timpul petrecut departe, în luptă, situație care s-ar traduce într-o schemă a relațiilor de putere unde ea, Penelopa, are întîiul și ultimul cuvînt. Iată cît de ofertant se poate dezvălui exercițiul lecturilor cu plan și schemă, inclusiv în sensul invers celui din carte. Sînt numeroase momentele care îndeamnă, în volumul Medeei Iancu, la o dezbatere de idei, nicicum la comentariu literar. Însă și așa, ping-pongul ideatic e obositor, predictibil și, în cele din urmă, pierzător, fiindcă presupune intrarea în dialog cu o instanță monocordă care nu răspunde altfel decît printr-o reafirmare a propriei stări subfebrile. Iată un ultim exemplu: „În romanele universale rolul meu este minor. Rolul meu este momeala. Rolul meu este misterul. Rolul meu este personajul generic, decorul care-l pune în evidență pe erou. În romanele universale sînt legenda, imaginea unei femei care și-ar fi ucis propriii copii. Imaginea pură a heterosexualității“ (p. 104). Afară de referința la personajul mitologic al Medeei, înțeles în schema reducționistă a relațiilor de putere și în grila strîmtă a patului său procustian, Medeea Iancu folosește sintagma aproximată a romanului universal nu pentru a vorbi despre ceea ce se află sub umbrela literaturii universale (sau mondiale), nici despre canon și criteriile sale de selecție, ci despre o anumită facțiune a romanului de secol XIX, de soiul lui Les Misérables, tipic romantismului european, unde, retrospectiv, clișeele de reprezentare a femeii sînt ușor de recunoscut. Însă destul cu exemplele contrare; ele au servit numai argumentării failibilității lecturii exclusive în program ideologic.
„Nu cred în faptul că proza este proză și poezia este poezie și așa mai departe. […] Mă gîndesc la timp pentru că mi se cere timp pentru că sînt femeie. Mă gîndesc la timp pentru că între timp poetul îmi cere să fac muncă emoțională pentru bărbați. Mă gîndesc la timp pentru că tot ce fac este să fac tot. Mă gîndesc la timp pentru că trebuie să explic ce înseamnă muncă emoțională, boală, traumă, fragilitate masculină, supremație. Mă gîndesc la timp pentru că mi se cere pentru că sînt femeie.“ Poziția de suspiciune și ostilitate față de stricta delimitare între genuri și specii nu provine, avînd în vedere laxitatea discursului autoarei, din scepticismul postmodern față de decupajele și delimitările cu care operează studiul clasic al literaturii, ci din avantajele care decurg din hibridizarea și aproximarea unor paliere de expresie slab stăpînite conceptual. Medeea Iancu colează aici aserțiuni de pancartă folosindu-se de artificiul concentric născut de repetiția cuvîntului timp și de frazeologiile în centrul cărora termenul e plasat. Ariditatea limbajului, alegerea și așezarea substantivelor din domeniul abstractului în maniera unei eboșe contrag opțiunea din interiorul limbajului în panseuri cu aspirație de apoftegmă.
„Adesea discriminarea și violența sînt considerate educație. Adesea eseul este considerat un gen minor. Adesea femeia este sub tutelă. Adesea atenția este păcatul femeii. Adesea eseul este considerat stilul bărbatului. Adesea femeia repetă batjocura pe care a auzit-o spusă din gura bărbatului. Adesea eseul este considerat natura bărbatului. Adesea limbajul aparține urii și distrugerii. Adesea eseul este considerat o curvă care caută atenție.“
Că eseul ar fi considerat un tip de text minor, dezbatere altfel incitant de purtat, nu este, în aplecarea noastră, în chestiune. Chiar și în treacăt, însă, o discuție asupra accepțiunii peiorative a manierei eseului pornește de la etimologia cuvîntului (din fr. essayer, încercare) și trece, obligatoriu, prin aportul de înțelegere adus de Eseurile lui Montaigne, cînd eseul a devenit o formă de rostire a interiorității și rațiunii autorului, pentru a ajunge la poziționarea sa pe granița dintre genuri și structuri, însă nu pentru a-l submina, ci pentru a-i încerca teoretizarea.
Atinsă e cartea Medeei Iancu și de umor, din soiul celui involuntar și nu tocmai expresiv: „Tot timpul pe care nu l-am avut./ Toate grijile pe care le duc./ Toate grijile pe care le duc./ Toate grijile care mă rup./ Toată cenușa de care s-a rîs./ Toate versurile în care nu mai pot să duc./ Toată cenușa pe care o duc./ Toată cenușa pe care o duc./ Toate drumurile pe care-am rătăcit./ Toate versurile în care n-am plîns“. Versurile amintesc de sonurile refrenului unei piese cîntate de Iuly Neamțu, Totul meu, ceea ce e, în sine, ofertant, dar inadecvat tonului de jelanie al cărții. Însă nu e exclus ca Medeea Iancu să fi găsit, printre lianele YouTube-ului, una dintre cele mai recente reprezentații ale piesei, anume cea din cadrul balului de absolvire al unui seminar teologic, și să fi exultat, la rîndu-i, în fața versatilității schemelor creative. "
["post_title"]=>
string(19) "O tempora, Dolores!"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(17) "o-tempora-dolores"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-17 12:51:42"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:51:42"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241238"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[15]=>
object(WP_Post)#36705 (24) {
["ID"]=>
int(241258)
["post_author"]=>
string(4) "4099"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-17 11:53:54"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 08:53:54"
["post_content"]=>
string(12970) "
Spațiul restrîns, însă generos, al „Galateei” de pe Cala Victoriei, devine gazdă a unei expoziții-instalație despre care voi spune deocamdată doar că este impresionantă, ea fiind datorată artistului timișorean Matei Gașpar. În pofida caracterului „finit” al pieselor înfățișate, rezultat al unei elaborări îndelungate, la care se adaugă rafinamentul „punerii în scenă” în măsură să sugereze realitatea unui ansamblu expresiv de sine stătător, Matei Gașpar ne îndrumă inteligența și sensibilitatea către ideea de atelier, perceput ca spațiu al facerii, dar și al înțelegerii, acolo unde – mai intens decît în perimetrul unei expoziții – îți este dat să asiști la acea dialectică subtilă în care forma plastică devine „rezervor” al semnificației, iar aceasta din urmă – aidoma unui organism viu – are vocația de a remodela forma conținătoare care o adăpostește. Anticipînd, voi afirma că, percepînd astfel lucrurile, consider a sesiza o anume însușire a obiectelor expuse unul cîte unul, dar și în calitatea lor de ansamblu expresiv și deopotrivă semnificant. Aceea prin care ele participă la energiile, la semnificația și nu în ultimul rînd la sfințenia fenomenului vieții. La fel de bine aș fi putut invoca și realitatea ființei, căci nu demersul biologului îl interesează în primul rînd pe Matei Gașpar, ci – dacă intuiesc în mod just – mai degrabă acela al filozofului existențialist. Și aici mă grăbesc să introduc o corecție necesară, precizînd că nu un anume „filon” al gîndirii existențialiste e în măsură să hrănească demersul creator al artistului, ci, pronunțînd sintagma „filozof existențialist”, îl am în vedere pe filozoful perceput în chip generic, în sensul că orice filozof autentic sfîrșește prin a fi unul „existențialist”. Însă unul care poartă – ca să mă exprim așa – veșmîntul ritual al preotului din cea mai ilustră și mă grăbesc să adaug și din cea mai îndepărtată vechime. Un existențialism In illo tempore, iată adevărata temă pe care Matei Gașpar o aduce înaintea privirilor noastre și – sper! – în lumina inteligenței vizitatorilor expoziției. Tema, firește, tinde să migreze în adîncul structurilor abstracte instituite de Matei Gașpar și să se transforme osmotic, pe neobservate, în chiar nucleul semnificant pe care amintitele structuri îl poartă fiecare pe rînd, dar și toate laolaltă, înțelese ca tot unitar.
***
Mă voi întoarce, așadar, la ideea, dar și la imaginea atelierului artistului, încifrate și una, și cealaltă în ordinea apolinică ce domnește în spațiul „Galateei”. Și aceasta în mod paradoxal, căci spațiul atelierului este îndeobște perceput ca unul al înfăptuirii, al facerii, acolo unde – adesea – o dezordine fertilă, de natură entropică, domnește, în măsură să hrănească și să confere proteicitate actului creator, pînă în clipa în care, socotind că echilibrul ideal dintre formă și semnificație a fost atins, artistul suspendă actul facerii. Faptul a fost observat și de Rainer Maria Rilke, cel care, referindu-se la atelierele lui Rodin, scrie următoarele: „Rodin are mai multe ateliere; unele dintre ele cunoscute, unde primește vizite și îi întîmpină pe literați, iar altele mărginașe, despre care nimeni nu știe nimic. Acestea sînt adevărate celule, încăperi sărmane pline de praf și scăldate în cenușiu. Dar sărăcia lor e precum acea grandioasă indigență cenușie, proprie lui Dumnezeu, cînd, în martie, se trezesc la viață arborii: o promisiune făcută cu voce joasă și cu o profundă gravitate”.
Spre deosebire de atelierele lui Rodin, pe care Rilke le-a avut în vedere și despre care ne spune că erau clar delimitate între ele, spațiul „Galateei” devine, simultan, gazdă a celor două forme de atelier, care se întrepătrund indistinct. Un exemplu la îndemînă, pe care să-l aduc, întru comparare, în preajma demersului lui Matei Gașpar, ar fi atelierul din Impasse Ronsin al lui Constantin Brâncuși, cel care – în final – ajunge să se înfățișeze vizitatorilor ca „operă globală” sau ca „meta-operă”. În spațiul acestuia, contopite, forma plastică și semnificația tind să se înfățișeze ca unică și dominatoare realitate. Totuși, pentru a caracteriza „expoziția-atelier” pe care Matei Gașpar o propune atenției noastre, m-aș referi la un alt exemplu, extras din lumea literelor. Într-o scriere scurtă, intitulată Visînd la eroi, Adolfo Bioy Casares – discipol al lui Jorge Luis Borges – îl face pe cititorul său părtaș al unei experiențe metafizic-atemporale: devenit oaspete al unei case cu valențe existențiale multiple, protagonistul o percepe pe rînd, în ordinea povestirii, ca pe o arhitectură cu iz aulic, o vilă plină de solemnitate și de noblețe, pentru ca apoi, revenind, să o perceapă ca pe o cocioabă promiscuă. Lucrurile sînt înfățișate în acest fel doar pentru că, trăind în timp, povestitorul nu își poate împărtăși impresiile decît pe rînd. Cheia povestirii e oferită în final, cînd cititorului îi este dat a înțelege că, în fapt, protagonistul nu asistase la două întîmplări consecutive, ci una și aceeași întîmplare de natură existențială – o putem numi și realitate – i se înfățișase simultan, sub două chipuri ale sale, el neștiind pe care din cele două să îl aleagă. Ori probabil că au fost chiar mai multe?
***
Pentru a înțelege modul în care un asemenea mesaj poate fi încredințat structurilor plastice, propun o scurtă analiză a mijloacelor de expresie pe care Matei Gașpar le pune în operă. Ceramist prin formație și sculptor prin vocație, artistul participă în mod fericit la energiile creatoare ale postmodernității și la strategiile de comunicare ale acesteia. Pășind peste pragul „Galateei”, oricare dintre vizitatori va fi în măsură să observe că granițele dintre arte și apoi acelea dintre genurile artistice au fost în mod suveran transgresate. Să mai amintesc oare că scolastica distincție dintre artele majore și cele decorative – cărora li se mai spune și „minore” sau „aplicate” – a fost și ea abandonată? Prin aceasta înțeleg că artistul a renunțat la a mai menține deosebirea potrivit căreia, în cazul artelor zise minore, se presupune că obiectul artistic este purtător a două înțelesuri, unul de natură simbolică, iar altul de o natură doar utilitară, nefiind însă nicicînd îndeajuns de limpede care dintre cele două „funcții” este precumpănitoare, cea simbolic-estetică sau cea pragmatică?
Deși se manifestă ca practician al „artelor focului”, Matei Gașpar și-a înscris în mod hotărît actualul său demers în aria artelor zise „majore”. El se înfățișează cu precumpănire ca sculptor, fără a refuza totuși mijloacele de expresie ale pictorului atunci cînd își „pictează” obiectele cu rășini colorate. Nu trebuie uitată nici componenta scenografică a demersului său. Prin aceasta nu doresc să afirm că artistul intenționează să își instaleze obiectele pe o scenă, ele urmînd să împlinească rolul de „recuzită” sau „decor” al unei piese dramatice, cu personaje care ar evolua liber, declamînd printre sculpturile-obiect. Dimpotrivă, cred că obiectele imaginate de artist sînt personajele însele, dar și propriul lor ambient ori decor, pe care îl închipuie ele pentru sine. Și, firește, nu trebuie pierdută din vedere nici dimensiunea „ambientală” ori aceea de „land art” încărcat cu valențe simbolice, pe care obiectele-sculpturi o poartă, depinzînd de locul în care sînt instalate: în interiorul strict delimitat ori în nemărginirea spațiului exterior. Doar lumina ce străbate prin transparența obiectelor, o transparență menajată ici și colo, este în măsură să arcuiască o punte între cele două spații, exterior și interior. O ultimă observație ar fi aceea că Matei Gașpar își înscrie demersul între limitele artei abstracte, ceea ce înseamnă că operele sale sînt pătrunse de propria lor semnificație difuză, aceasta făcînd parte ființială din chiar construcțiile pe care artistul le înfățișează atenției noastre.
***
Aflîndu-mă în căutarea semnificației cu care obiectele din spațiul „Galateei” se confundă, mă voi întoarce la Adolfo Bioy Casares și voi încerca să identific binomul vilă-cocioabă în chiar structura expoziției și-n exponatele sale. Cred a-l descoperi în ambivalența atelierului, deja semnalată, dar și în dialectica instituită între geometria apolinică și substanța vie, pătimitoare, amîndouă aprofundate de Matei Gașpar din perspectiva strînsei lor independențe. Geometria apolinică, așa cum ne învață și Platon, e însăși temelia celor chemate la ființă. Pe aceasta, totuși, printr-un gest instaurator plin de hotărîre, ba chiar printr-un act marcat de violență, artistul o aduce la suprafață, astfel încît temeiul sacru devine „epidermă” ori „carcasă” sub care și-n-lăuntrul căreia sînt căutate pulsațiile „făpturii pătimitoare”. E ca și cum cele tainice ar fi devenit subiect al discursului diurn, iar fenomenele perceptibile ar fi fost învestite cu puterea tainei. În demersul său, Matei Gașpar pornește de la claritatea geometrică a suprafeței, ale cărei reverberații marcate de infinite și delicate transparențe de natură diafană caută să le redescopere și în straturile de profunzime ale operei, acelea care țin captivă ființa. Din perspectiva actului semnificant, aceasta este o inversare a piramidei existențiale care, iată, stă îndreptată cu vîrful în jos. În termeni aristotelici exprimîndu-ne, cele catabatice devin anabatice și invers, la fel ca în povestirea lui Adolfo Bioy Casares.
Metaforic exprimîndu-mă, voi afirma că sfințenia nu mai este căutată cu privirile ațintite în sus, ci invers, din înalt, pornind de la „sfînta și limpedea geometrie”, cele pătimitoare sînt căutate în adînc, acolo unde – devenite ele însele sfinte – își așteaptă eliberarea. Artistul mizează pe puterea geometriei, care, aidoma unui lanț trofic, coboară în adînc și le hrănește pe cele ființial pătimitoare. Iată de ce, în noua și inedita analiză a fenomenului ființei, artistul ni se înfățișează în chip de cercetător al adîncurilor.
Prin recentul său demers, întocmai unui teolog-filozof sau filozof-teolog, punînd însă în joc mijloacele care îi sînt proprii, pe acelea ale plasticianului, Matei Gașpar oferă epura cvasiarhitecturală a ceea ce el crede a fi proiectul secret pe care ființa se întemeiază, cea care își este sieși temelie și țel deopotrivă.
Mary McAuliffe, Parisul la răscruce. Jean Renoir, Salvador Dalí, Simone de Beauvoir, André Gide, Sylvia Beach, Léon Blum și prietenii lor în anii 1930, Corint Istorie, București, 2024, 400 p.
Parisul din a patra decadă a secolului XX apare ca Noul Babilon în cartea semnată de Mary McAuliffe. Metropola părea că aparține tot mai puțin parizienilor sau francezilor neaoși, fiind luată în stăpînire de intelectualii străini pripășiți acolo.
Poate ar fi fost mai potrivit să-și fi intitulat cartea „Parisul american“, căci o mare parte din ea se referă la expații din Lumea Nouă – „The Lost Generation“ –, care se cuibăriseră în această capitală mai liberală decît altele ale Europei, unde se puteau mișca și manifesta liber, unde își puteau publica volumele care, în țara lor, nu ar fi fost tipărite și acceptate de o societate pudibondă, puritană, și unde găseau mîncăruri și băuturi rafinate, la discreție (mai ales că, în patria lor, prohibiția a durat pînă în 1933). O dovadă că acești expați nu se adaptaseră sau asimilaseră decît foarte superficial în societatea franceză este faptul că se mișcau într-un cadru destul de strîmt, în jurul librăriei de limbă engleză „Shakespeare and Company“, ținută de Sylvia Beach pe Rue de l’Odéon, comunicînd doar în limba natală, invidiindu-se, criticîndu-se, bîrfindu-se, certîndu-se sau chiar bătîndu-se.
Citind primele capitole, te simți purtat în miezul peliculei din 2011 a lui Woody Allen, Midnight in Paris, și devii unul dintre părtașii acelor întîlniri peste timp din lumea literară americană afirmată în Franța. Ți se perindă prin față Ernest Hemingway, trufaș, țîfnos, rău platnic, care nu returna cărțile împrumutate, afemeiat și băutor, gata să sară la harță dacă era criticat sau ironizat (mai ales cînd îi era contestată potența...), F. Scott Fitzgerald, aflat în constantă competiție cu precedentul pe tema prestigiului și a celebrității cărților publicate și marcat de boala agravată a soției sale, Zelda, Henry Miller, singurul total asimilat, care vorbea bine franceza și fusese acceptat în cercuri locale, dar sărac, mutîndu-se de la un prieten la altul, fiind preocupat de sex, dar indiferent la politică, Gertrude Stein și partenera de viață Alice B. Toklas, patroane de salon literar, pe linia celor de secol XVIII și XIX, cu simpatii și antipatii clare față de conaționalii literați și cu o ciudată atracție – pe care nimeni nu a putut-o înțelege, cu atît mai mult cu cît erau evreice – pentru personalitatea Führerului. Picasso, care-i făcuse portretul lui Stein, spunea despre ea că este o adevărată fascistă! Printre aceștia se mai învîrteau și irlandezii James Joyce și Samuel Beckett, cel dintîi trăind pe picior mare doar din banii altora, mai ales ai editoarei sale, Sylvia Beach. În mediul lor limitat, toți ajungeau să se urască mai mult sau mai puțin. Stein îl detesta pe Joyce, iar Joyce o detesta, la rîndul său, pe Stein. Cercul era perfect închis! De fapt, Joyce era un personaj greu de suportat, care antipatiza femeile.
Localnicii, parizieni neaoși sau asimilați, apar în minoritate și sumar creionați. Bună scotocitoare în biografiile personajelor sale, McAuliffe dă la iveală detalii amuzante despre mulți dintre ei. Intelectualii francezi aveau, în majoritate, simpatii de stînga. Unii erau chiar membri ai Partidului Comunist Francez, precum Louis Aragon, Paul Eluard și André Breton –, dar ultimii doi aveau să părăsească organizația în 1933, nefiind de acord cu pacifismul manifest al partidului. André Gide nu era înregimentat, dar partidul s-a folosit de el și a fost pus să prezideze adunarea Asociației Scriitorilor și Artiștilor Revoluționari, apoi să reprezinte Franța, la Congresul European Antifascist. Acești oameni luminați, modele în patria lor, simțeau o fascinație ciudată pentru Țara Sovietelor. Dar, după ce li se oferea ocazia să o viziteze, nu se mai întorceau la fel de entuziasmați, ba chiar criticau ceea ce văzuseră acolo, așa cum a făcut Gide.
Printre parizienii din elită existau însă și simpatizanți ai Dreptei, precum Coco Chanel sau magnatul parfumurilor, François Coty. Compozitorul Igor Stravinski, fugit din Rusia bolșevizată, nu putea fi, evident, de stînga. Nu s-a manifestat politic, dar era declarat antisemit, chiar dacă germanii îl credeau evreu...
Un alt monstru sacru al artei moderne, Constantin Brâncuși, își ducea existența destul de liniștit și călătorea intens în timpul acestor ani negri. Avea de lucru și era înconjurat de prieteni devotați. Dar despre el autoarea americană vorbește doar în treacăt, fără a se ocupa mai pe larg, cum s-ar fi cuvenit, deși bibliografia era suficient de bogată și ar fi putut găsi destule detalii despre viața și activitatea artistului în acel interval.
Charles de Gaulle, ofițer superior și bun observator al realităților politico-militare, critica atitudinea defensivă și mentalitatea decidenților guvernamentali care considerau Linia Maginot inexpugnabilă, în vreme ce el milita pentru modernizarea Armatei franceze prin dotarea cu tancuri, spre a putea răspunde ofensiv unui atac german, care se prefigura ca iminent. Dar opiniile nu i-au fost luate în seamă nici măcar de un brav și experimentat soldat, ce-i drept, îmbătrînit, mareșalul Philippe Pétain. Relația dintre ei a fost rece, iar mareșalul îl considera prost-crescut.
În 1936, izbucnise Războiul Civil în Spania și, din nou, intelectualitatea de stînga a simpatizat cu republicanii sau legaliștii. Mulți francezi s-au înrolat în brigăzile internaționale, gazetarii au mers să observe evoluția evenimentelor, printre ei numărîndu-se și Hemingway, George Orwell, John Dos Pasos. La 3 septembrie 1939, Franța a intrat în război, dar, după o nesemnificativă ofensivă în Saar, respinsă cu ușurință de trupele germane, urmează acel „Drôle de Guerre“, cu atacul Reichului, care se lăsa așteptat, și nesiguranța care domnea la toate nivelurile. Civilii și militarii erau deopotrivă în degringoladă. Intelectualii cu bani și protipendada se puneau la adăpost în zonele sudice, în stațiunile elegante din Midi, mai îndepărtate de Parisul ce se aștepta a fi ținta bombardamentelor inamice. Lucru care nu s-a întîmplat în primele luni de război, așa cum se petrecuse în cazul Londrei.
În această perioadă, principala preocupare a lui Jean Cocteau – care locuia, totuși, la elegantul Hotel Ritz, într-o cameră plătită de Coco Chanel! – era că nu mai avea de unde să-și procure opiu, fiind copleșit de tristețea că rămăsese fără partener, după ce actorul Jean Marais fusese mobilizat. Atît Breton, cît și Éluard, Jean-Paul Sartre și Jean Renoir au fost mobilizați – cel din urmă, la Serviciul Cinematografic al Armatei. Dar viața se desfășura normal în Capitala franceză, în pofida restricțiilor privind iluminatul nocturn și raționalizările alimentare, cafenelele și restaurantele erau deschise, sălile de spectacol continuau să atragă publicul. Josephine Baker juca la Casino de Paris în compania lui Maurice Chevalier. Apoi, Parisul a fost declarat oraș deschis și a urmat Ocupația germană pînă în 1944.
[caption id="attachment_241255" align="alignright" width="245"]
Pablo Picasso, Portretul Gertrudei Stein (1905)[/caption]
Volumul, deși destinat unui public larg, are o alură academică, prin bogatul aparat critic, ampla bibliografie finală – care, la fel ca în precedentele lucrări, este aproape exclusiv în engleză, folosind inclusiv autorii francezi în traducere, ceea ce nu este tocmai firesc pentru un autor cu pretenții... –, indicele de nume și restrînsa, dar elocventa ilustrație.
Cu micile ei scăpări sau eludări ale unor personalități și evenimente, cartea lui Mary McAuliffe, Parisul la răscruce, este plăcută, informativă, scrisă alert, bine documentat și argumentat, constituind o lectură recomandabilă pentru oricine dorește să afle cît mai multe despre Orașul Luminilor în vremurile de cumpănă."
["post_title"]=>
string(34) "Parisul în anii întunecați (II)"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(29) "parisul-in-anii-intunecati-ii"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-17 11:34:55"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 08:34:55"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241253"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[17]=>
object(WP_Post)#36703 (24) {
["ID"]=>
int(241266)
["post_author"]=>
string(4) "1561"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-17 12:05:48"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:05:48"
["post_content"]=>
string(5745) "
La Chimera/ Himera de Alice Rohrwacher (Italia, 2023), film selectat la Cannes, în competiţia Palme d'Or, nominalizat la Premiul David di Donatello, a intrat de curînd în cinematografele româneşti.
Comedia-dramă a realizatoarei italiene este una cu multiple poveşti intersectate şi cu mai multe straturi simbolice. Astfel, avem povestea terre à terre a unor tombaroli, hoţi de morminte în căutare de antichităţi, pe care se grefează povestea sacrului şi a profanului şi povestea de dragoste a lui Arthur (Josh O'Connor) şi a logodnicei sale Beniamina (Yile Yara Vianello). Arthur este un tînăr arheolog britanic, care vine într-o mică localitate din Lazio şi ajută la descoperirea unor artefacte etrusce, care sînt vîndute apoi unui misterios traficant de antichităţi, Spartaco (Alba Rohrwacher). Arthur este hărăzit cu un simţ special, care-l ajută să descopere mormintele, un dar misterios. În acelaşi timp, este incurabil atins de o tristeţe profundă, are constant o viziune cu logodnica sa Beniamina, care a trecut în lumea de dincolo. El o vizitează din cînd în cînd pe Flora (Isabella Rossellini), mama logdnicei sale, o aristocrată aflată la vîrsta senectuţii, care şi ea tînjeşte după Beniamina şi pare s-o aştepte. Flora locuieşte într-un vechi conac părăginit, dă lecţii de canto şi refuză oferta fiicelor ei de a vinde conacul şi a se muta cu una dintre ele.
În acest sătuc îndepărtat, totul pare atins de decrepitudine, de un soi de patină veche şi de abandon. O lume uitată, în care nu se întîmplă nimic în afară de aşteptare şi scormonirea mormintelor în căutare de antichităţi. Spiritul comunitar, ancestral iese la iveală cu ocazia unei sărbători. O paradă cu măşti felurite aduce puţină vitalitate şi bucurie. Acest spirit carnavalesc, într-o notă uşor felliniană, irumpe în lumea cotidiană, insolitînd-o şi mai mult.
Alice Rohrwacher porneşte de la evenimente reale din anii 1980, despre care s-a scris în presă, anume traficul cu obiecte etrusce descoperite în morminte, dar suprapune peste povestea hoţilor de artefacte o mulţime de semnificaţii care ţin de fabulos şi fantastic. Astfel, firul roşu din rochia logodnicei lui Arthur apare cînd la suprafaţă, cînd în interiorul mormîntului etrusc. Iar firul sacru al iubirii se va preschimba într-unul psihopomp, călăuzindu-l pe Arthur în lumea de dincolo. Iubirea puternică şi constantă a lui Arthur pentru logodnica sa Beniamina îl face să refuze o iubire născîndă cu o altă femeie, Italia (Carol Duarte), care l-ar fi putut salva de sfîrşitul tragic. Clopoţeii găsiţi într-un mormînt, pe care-i păstrează de amuzament, se vor dovedi a fi şi ei în legătură cu lumea de dincolo, mesageri şi anunţători ai unor spirite moarte.
Atmosfera filmului este una stranie, de limb pîclos. Oamenii care trăiesc acolo par atinşi de un soi de lîncezire şi melancolie, mai ales Arthur. În această comunitate, apare Italia, o femeie cu doi copii, care locuieşte mai întîi la Flora, apoi, împreună cu alte femei fără adăpost, creează din gara abandonată un cămin pentru mai multe mame singure cu copii. Firul iubirii lor este puternic, vital, constructiv, în contrast cu cel al lui Arthur. Matriarhatul acesta in nuce este unul care protejează viaţa şi le oferă copiilor posibilitatea viitorului.
În background sînt oferite cîteva consideraţii despre frumuseţea care se risipeşte. Cînd Arthur pătrunde în mormintele etrusce vede scene şi obiecte care îl fascinează, dar scoase la lumina zilei, ele îşi pierd puterea de fascinaţie, care vine din menirea lor spirituală.
Melodiile despre Arthur şi ai săi tombaroli, cîntate într-o atmosferă selenară, la malul mării, dau o notă comică şi legendară. Aceşti oameni sărmani care jefuiesc mormintele ca să-şi ducă existenţa sînt văzuţi ca eroi epici şi comici totodată. Şi această mixtură oximoronică dă în mare parte tonalitatea filmului, anume amestecul de comic şi tragic, de sacru şi profan.
Stilul vizual al Albei Rohrwacher ţine de un realism magic (deja experimentat în Lazarro Felice/ Lazarro cel fericit, 2018) pe cît de difuz, pe atît de eficient, care te atrage cu o mare forţă de seducţie. Ca spectator plonjezi pe deplin în această lume mereu aflată la confluenţa cu zone misterioase, himerice."
["post_title"]=>
string(39) "Realismul magic al lui Alice Rohrwacher"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(39) "realismul-magic-al-lui-alice-rohrwacher"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-17 12:05:48"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:05:48"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241266"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[18]=>
object(WP_Post)#36702 (24) {
["ID"]=>
int(241270)
["post_author"]=>
string(4) "3187"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-17 12:17:21"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:17:21"
["post_content"]=>
string(2388) "[caption id="attachment_241271" align="alignright" width="227"]
Foto Cătălina Flămînzeanu[/caption]
I-aș da unui copil copilărie. Asta ar fi super-puterea cu care l-aș înzestra. I-aș pune copilăria pe umeri, s-o poarte cu tot ce are ea: cu încredere în mîine, în părinți, în oamenii mari din jur, în prieteni, în șansă, în lumea întreagă. Cu cheful de a rîde în orice moment, de a plînge cînd nu (mai) poate altfel, de a fi năzuros cînd îi vine și de a-i trece la fel de repede. Cu apetit spre minuni și minunare, cu uimirea în gene, cu exclamația în ochi. Cu somn care le drege pe toate, cu povești la culcare care prefațează visele cele mai abracadabrante, basme din care te trezești. Cu foame de a încerca, de a cunoaște, de a atinge, de a strînge între degete, de a păstra în memorie. Cu determinarea care nu se lasă oricît de mult a-i încerca s-o îmblînzești și scoate capul pe unde nici nu te aștepți. Cu privire macro, care nu scapă gîzele, mărunțișurile, micile miracole pe lîngă care trecem. Nu pentru că e mai aproape de ele, ci pentru că e mai proaspătă și mai ageră. Fiecare zi care trece îi va subția cu o geană toate aceste puteri. Drumul spre adolescență, spre tinerețe, fiecare capitol al vieții va veni cu abilități și platoșe în plus, dar va cere un tribut nevăzut și imperceptibil tocmai din bucuria primară și irepetabilă a primelor descoperiri. Știi mai mult, întrebi mai puțin. Fotografia capătă filtre, nuanțe, interpretări, sofisticării, pînă cînd devine yesterday’s news. Apreciezi, admiri, aplauzi, înțelegi, citești, explici, interpretezi, psihanalizezi, dar nu te mai uluiești. Asta i-aș da copilului de azi. Cînd le are pe toate, le-a văzut pe toate, i-au fost tălmăcite toate, sau cînd n-a văzut nimic, nu a dat cu nasul, nu a oftat sătul: puterea de a-și păstra uimirea. Și, pe cît posibil, de a nu se dezvrăji prea repede de viețuirea în lumea aceasta. "
["post_title"]=>
string(11) "Superputeri"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(11) "superputeri"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-17 12:18:27"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:18:27"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241270"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[19]=>
object(WP_Post)#36701 (24) {
["ID"]=>
int(241237)
["post_author"]=>
string(4) "2151"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-16 16:46:16"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-16 13:46:16"
["post_content"]=>
string(9420) "Volumul Junglă publicat de Dan Petrașincu în 1940 cuprindea, în afară de romanul omonim, despre care am vorbit în numărul anterior, nuvelele Planetă moartă, Irina din vis și Omul și fiara.
Prima dintre ele este povestea unei aventuri extraconjugale ratate, Irina din vis reia tema idealului și marchează deschiderea scriitorului către fantastic, iar Omul și fiara pornește de la opoziția dintre natură și civilizație.
Olimpia, protagonista nuvelei Planetă moartă, este, ca și Maria Dinescu din Monstrul, o „frumusețe provincială“; căsătorită cu judecătorul Sandu Zăpan, ea se plictisește alături de soțul ei după opt ani de căsnicie și este curtată de procurorul Rogozea. Pentru a scăpa de prezența stînjenitoare a soțului, Rogozea îi dă acestuia, în vederea unei posibile avansări, o scrisoare de recomandare către o persoană influentă de la București. Dîndu-și seama de manevrele procurorului, Sandu îi cere Olimpiei să ducă ea scrisoarea, iar eroina se simte acum jignită de gelozia neîntemeiată a soțului ei, pe care nu avea nici cea mai mică intenție de a-l înșela, și se gîndește pentru prima oară la o posibilă aventură în Capitală. Este încurajată în această privință și de amica ei de ocazie, Irma Kramer, care, măritată cu un bărbat mai bătrîn decît ea, îl este infidelă acestuia de cîte ori are ocazia. După foarte multe ezitări, Olimpia trăiește în sfîrșit o aventură cu un bărbat întîlnit întîmplător, dar nu are nici o satisfacție, își dă seama cu resemnare că este o femeie „de gheață“, una dintre acele vitalități problematice pe care le-am mai întîlnit în prozele scriitorului, și că adevărata ei vocația este o viața conjugală fără excese de pasionalitate, alături de Sandu: „Unde e iubirea, acest lucru despre care toată lumea vorbește, în jurul căreia oamenii se zbat, se omoară și înnebunesc. Acest sentiment care pare însuși elanul de viață al oricărei ființe, cît de umile, cît de puțin înzestrate – unde se afla? Iubise vreodată? [...] Nu era bună nici de aventură [...] nu reușise decît să devie și mai rece, plus scîrba, plus amintirea faptei absurde!“.
În Irina din vis, eroul ajunge întîmplător la înmormîntarea unei tinere, pe care constată că o cunoștea din vedere, simțise că între ei există o atracție reciprocă, dar nu îndrăznise niciodată să intre în vorbă cu ea. Ajunge la concluzia că Irina era pentru el „femeia ideală“, e urmărit obsesiv de imaginea ei, iar cei doi se regăsesc, în visul personajului narator, în lumea de dincolo; acesta încearcă acum s-o „materializeze“ pe iubita lui, o dorește ca pe o femeie reală, fără să înțeleagă că orice tentativă de materializare a idealului face ca acesta să-și piardă idealitatea și să se transforme într-un obiect oarecare, iar tentativa de a o poseda o preface pe Irina într-un cadavru: „…carnea ei a înflorit ca un triumf al dorinței: cu cît mă respinge, cu atît devine mai pătimașă… Goală, învoaltă pe purpură, e numai un strigăt de dor… Cînd ne cuprindem furtunos, strivitor, se topește ca o pastă în existența mea – e vie! e vie!... am biruit am desăvîrșit-o… numai a mea! De abia acum am să răscumpăr ucigătoarea indiferență a lumii de dincolo… de abia acum o simt făcînd parte din mine, de abia cum nu e străină… Irina! Sîntem amîndoi doar un geamăt doar un geamăt material… tresar cu o scîrbă atroce prin tainițele trupului… țip cu adevărat: Irina! – leapăd cadavrul rece, jilav, al femeii din brațe și mă smulg înnebunit din vis…“.
Personajul e un fel de Orfeu, care ratează, ca și poetul mitic, încercarea de a o readuce pe Euridice din lumea morților, care e și lumea „formelor ideale“, opera principalului inamic al vieții: spiritul. Iar nuvela, apelînd la resursele prozei fantastice, este o parabolă despre raportul dintre viață și spirit.
Aceeași temă se regăsește în cea mai amplă dintre nuvelele incluse în volum, Omul și fiara. Protagonistul acesteia, Gioni, este fiul „celui mai mare dresor de fiare al circului Rivoli“, care a murit sfîșiat de ghearele unui tigru. Rămas orfan de ambii părinți, eroul își petrece copilăria și adolescența în lumea circului. E, ca și alte personaje ale lui Dan Petrașincu, un ciudat, care refuză să învețe, se arată insensibil la semnele de afecțiune pe care i le arată directorul trupei și vechii tovarăși ai tatălui său și se simte mai bine în mijlocul animalelor decît printre oameni: „Era în el o îndărătnicie sălbatică împotriva tuturor încercărilor de cioplire după calapodul vieții obișnuite. Iubea cu ardoare circul [...] arătînd în același timp dispreț pentru tot ceea ce nu făcea parte din cuprinsul lui. Nicăieri nu se simțea mai bine decît în menajerie“. Gioni nu intenționează însă să se facă dresor, căci are oroare de aparițiile în public și rămîne un simplu îngrijitor care „niciodată nu rămînea neocupat, deoarece grija de fiare îi umplea întreaga viață. Încolo nu cunoștea și părea că nu dorește să cunoască o altă lume“. Personajul e așadar un fel de om sălbatic, încă nedesprins pe de-a întregul din animalitate, al cărui destin se va schimba însă odată cu apariția Marinei, pensionara unui orfelinat, care este adusă de călugărițele supraveghetoare să viziteze, împreună cu celelalte fete, menajeria. Cei doi tineri se simt atrași unul de celălalt, iar o împrejurare fericită le vine în ajutor: la puțin timp după întîlnirea lor, tigrul Ahmed evadează din cușca lui, încep haosul, panica, iar Gioni reușește să-l smulgă din ghearele fiarei pe copilul primarului. Eroul este rănit, dar scapă cu viață și se va bucura de recunoștința edilului și a soției acestuia: cu ajutorul lor se căsătorește cu Marina și cei doi încep să-și ducă viața la o proprietate de la țară a binefăcătorului lor. Dragostea începe să-l umanizeze pe Gioni; capătă cîteva cunoștințe elementare de la Marina, se apucă să muncească cot la cot cu țăranii, apoi prinde gustul cititului, își cumpără cărți, dar firea lui sălbatică nu se lasă îmblînzită în totalitate. Cu timpul (mai ales după ce Marina pierde un copil), relația lor nu mai are temperatura pasională de la început, eroul începe să se comporte ciudat, chinuiește animalele pe care le crește, pentru a le trezi la viață ferocitatea, își arde cărțile și, în cele din urmă, aflînd că circul Rivoli poposise din nou în orășelul din apropiere, i se face dor de animalele printre care viețuise. O părăsește așadar pe Marina, care este din nou însărcinată, pleacă la oraș și pătrunde noaptea pe furiș în menajerie, dar animale nu-l mai recunosc, căci deși nu se „umanizase“ pe de-a întregul, eroul nu mai este nici omul sălbatic de la început. El a devenit o ființă hibridă, ale cărei încercări de a se face acceptată de fiarele circului eșuează, și va fi răpus de ele în cele din urmă. Și de data aceasta, instinctul se dovedește mai puternic în confruntarea cu civilizația și cu spiritul, iar Gioni e o victimă a propriei sale instinctualități exacerbate, care îi stimulează dorința regresiunii în animalitate. Care nu este în ultimă instanță decît o formă a dorinței de moarte.
Mai epice și lipsite de prețiozitatea unor analize psihologice care se vor subtile, dar care sînt mai degrabă artificioase (așa cum se întîmpla cu cele din volumul Omul gol), nuvelele scriitorului sînt acum mai convingătoare decît cele anterioare, în timp ce volumul Junglă – privit în ansamblul său – este încă o expresie a „forței creatoare“ a lui Dan Petrașincu despre care vorbea E. Lovinescu într-o cronică la romanul Monstrul."
["post_title"]=>
string(11) "Trei nuvele"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(11) "trei-nuvele"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-16 16:46:16"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-16 13:46:16"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241237"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[20]=>
object(WP_Post)#36700 (24) {
["ID"]=>
int(241263)
["post_author"]=>
string(4) "4940"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-17 12:00:21"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:00:21"
["post_content"]=>
string(12549) "
Poate nu întîmplător am ales să văd, în preajma aniversării lui Shakespeare, montarea „piesei scoțiene” cu trupa Comediei franceze, în mitica Sală Richelieu, în regia Silviei Costa, regizoare, performer și colaboratoare apropiată a lui Romeo Castellucci timp de 15 ani. Prezentă în mai multe teatre din Franța, în timpul sezonului 2022-2023, printre altele în calitate de actriță în spectacolul lui Pascal Rambert de la Chaillot – Théâtre National de la Danse, Silvia Costa a montat și romanul lui Annie Ernaux, Memoriile unei fete cuminți, tradus și în limba română de către Mădălina Ghiu. Universalitatea acestei narațiuni intime, scrisă în parte la persoana a treia, este totodată biografică, psihologică și socială, iar singularitatea teatrului regizoarei permite abordarea unui limbaj vizual care urmărește îndeaproape corpusul textual, reușind să recreeze plastic precizia de scalpel a scriiturii romancierei.
Cele cîteva înregistrări pe care le-am văzut, precum și colaborarea cu regizorul italian m-au convins să văd montarea de la Comedie, deși nu am vrut, mult timp, să mai văd o montare după acest text, după ce am avut privilegiul să văd Macbettu lui Alessandro Serra. Dar povestea than-ului „devotat” regelui său, permisivitatea textelor shakespeariene se pretează la revizitări și rescrieri cît mai variate. Printre dramaturgii care au recurs la adaptări moderne ale tragediei shakespeariene se numără Eugène Ionesco și Heiner Müller. Totodată, cîțiva dintre cei care s-au apropiat de mitul eroului scoțian regicid sînt, în plan cinematografic, Orson Welles, Akira Kurosawa, Roman Polanski sau Frații Coen, la care se adaugă, în plan teatral, H. Paul Kliss, Trevor Nunn, Silviu Purcărete și Botond Nagy.
Lăsînd orice prejudecată sau „superstiție” la o parte, am asistat la un preludiu cel puțin promițător. Pe intrarea publicului, Lady Macbeth, îmbrăcată într-o rochie roșie, cu toată fața acoperită de o perucă blond-roșcată, așezată pe un scaun în fața cortinei roșii, șoptește incantații, în timp ce mîinile îi par cuprinse de un tremur compulsiv. În spatele ei, pe cortină, tabloul lui Macbeth începe să se rotească din ce în ce mai tare, mînuit de un resort invizibil, pînă ce este sfîșiat de lovituri de pumnal premonitorii. Ca pentru a dubla efectul acestei imagini, Lady Macbeth își smulge fire lungi din păr, în timp ce pronunță incantații abia audibile. Deja primii indici scenici ne lasă o puternică expresie estetică, montarea fiind centrată, de altfel, pe un parti-pris estetic și plastic evident, reflexie a universului imaginar al creatoarei. Regizoarea creează, astfel, în prima parte a montării, cîteva imagini de o plasticitate remarcabilă, în special prin raportul inedit, surprinzător de eficient pe care-l are cu lumea obiectuală: cortina se ridică și lasă să se vadă plutind în spațiul scenic, deasupra personajelor, o coroană aurie și impunătoare pe care sînt gravate cîteva cuvinte în latină: „Ante faciem tuam ibi mors” („În fața chipului tău se află moartea”); o orgă stilizată pare, de asemenea, să plutească amenințător peste spațiul scenic. Elementul cel mai organic al reprezentației este triada vrăjitoarelor, mixitatea de gen fiind evidentă: ele sînt incarnate de două femei și un bărbat. Acestea intră în scenă împingînd o roată ce amintește de cele folosite pentru tortură, de care sînt atîrnate trei cămăși albe. Roata, la fel ca tabloul, începe să pivoteze în jurul propriului ax, iar imaginea căpătă contururile spectrale ale unor fantome înaripate.
În paralel cu această relectură mistică, supranaturală, Silvia Costa își situează personajele într-un univers catolic riguros, arătînd ipocrizia unei autorități religioase capabile să „spele” și cele mai atroce păcate. Indicii scenici care conturează această direcție sînt mai degrabă prezenți în a doua parte a reprezentației, în care publicul intră în contact cu un cadru religios de o austeritate catolică: personajele sînt îmbrăcate în straie ecleziastice și evoluează într-o manieră hieratică, într-un decor sumbru de biserică; regele Scoției, Duncan, intră în scenă cu un pas solemn, îmbrăcat într-un veșmînt victorian, pare pietrificat, aproape îmbălsămat, Macduff are o alură cristică cu plete lungi și blonde, în cămașă lungă și imaculat de albă.
Toate aceste configurări plastice conotează o dimensiune ritualică a crimelor care le diminuează din sălbăticia inițială, iar teroarea se dizolvă într-o toropeală gestuală și o dilatare temporală. Una dintre cele mai sanguinare scene din textul shakespearian, scena banchetului, atunci cînd Macbeth este singurul care vede spectrul însîngerat al prietenului său Banquo, pe care tocmai l-a asasinat, pierde în montarea regizoarei italiene din caracterul ei sîngeros, prin dispunerea în spațiul strîmt al unui confesional, gesturile fiind estompate, minimalizate, prin constrîngerea spațială. Plastica scenică este secundată de un sound-design ilustrat printr-un fond muzical dodecafonic, care însoțește toate scenele reprezentației: ecouri ale unor voci îndepărtate, țipete de copil, șoapte ritualice, incantații repetitive.
Această tragedie, una dintre piesele cele mai efervescente ale lui Shakespeare, în excelenta traducere a lui Yves Bonnefoy, este voit lipsită de nerv sub direcția Silviei Costa. Viziunea sa mult prea abstractă, lipsită de ritm, pare să se rătăcească printre potecile unei păduri obscure, în timp ce încearcă să exploateze gemelitatea unui cuplu infernal. Ideea de cuplu pare o constantă a montării sale, Costa exploatează masculinitatea personajului feminin și feminitatea celui masculin, creînd o confuzie, dar și o fuziune a genurilor. Astfel, cuplul Macbeth este un corp dublu, care fuzionează în infertilitatea lor, singura lor descendență comună fiind crima. Macbeth este cuprins de nesfîrșite angoase sexuale, redus la prestația unui sugar care se ascunde printre fustele unei mame sîngeroase și despotice. Dar atunci cînd începe șirul crimelor, moartea vechiului său prieten Banquo îl eliberează de neputință, Macbeth devine paranoic și un maestru în arta înșelăciunii. Regizoarea exploatează și filonul raporturilor de cuplu, soț-soție sterilă, amanți neputincioși, mamă-fiu incestuoși, disipînd, prin această vizitare psihologică, aura de mister a personajelor. Montarea are pe alocuri alura unui coșmar, cu imagini mentale extrem de puternice, dar care nu reușesc să surclaseze o anume lentoare indusă evoluției scenice a personajelor, nefinalizînd, din păcate, nici această direcție scenică.
Adaptarea păstrează cinci personaje principale, la care se adaugă cele trei vrăjitoare care sînt și asasinii lui Banquo, modificînd și ordinea scenelor: astfel, în loc să-l informeze în legătură cu o veste pe care publicul deja o cunoștea – că regele l-a numit baron de Cawdor –, ele se comportă asemenea unor profetese. Lady Macbeth a primit deja scrisoarea pe care o citește cu voce tare și prin care îi povestește episodul; de acum înainte, ea este cea care are un ascendent asupra soțului său și care conduce operațiunile. Macbeth va trebui astfel să aștepte ca ea să se cufunde în nebunie pentru a da o măsură justă puterii sale de destrucție. La final, Macduff îl împietrește, împungîndu-l cu degetul pe frunte. Culcat sub un șir de țevi cilindrice metalice, asemenea unei orgi imense, Macbeth își urlă furia și frustrarea. Surorile fatale îi așază lîngă trup o păpușă de cîrpe și celuloid și părăsesc scena, proferînd un ultim blestem.
Silvia Costa, asemenea unui oracol înșelător, se exprimă prin semne ambigue: fațada gotică, mișcările coregrafice atenuate și nuanțele sonore creează momente aproape mistice, a căror simbolistică se pretează la cele mai libere interpretări. Astfel, motivul cercului revine obsedant în mai multe imagini de o plasticitate impresionantă: tabloul care se învîrte, coroana supradimensionată, vortexul hainelor albe suspendate, manipulate de vrăjitoare. Acestea din urmă stau mereu la pîndă în jurul personajelor, le conduc spre crimă sau o îmbracă pe Lady Macbeth cu o rochie murdărită cu sînge, la fel ca a lor. Regizoarea, prin intermediul lor, arată modul în care personajele sînt acționate și nu acționează. Gesturile lor nu sînt active, voite, ci mai degrabă rezultanta unor impulsuri externe, cu neputință de controlat sau de oprit. Fatalitatea crimei este resimțită de către personaje, iar forța destinului, spiritele care le influențează sînt prezente la tot pasul: răul, dogma, supranaturalul.
Protagoniștii se mișcă într-un univers atemporal, fără nici o referință politică sau istorică precisă, brăzdat din cînd în cînd de lungi spații de tăcere. Dar oare sînt și pline de sens? În acest punct ne-am putea gîndi la Peter Brook, care le explica actorilor săi că textul shakespearian dezvăluie tot ceea ce în realitatea ordinară se exprimă altfel decît prin cuvinte, prin gesturi, prin tăceri, prin microexpresii faciale. Nu pot să nu recunosc că aceste tăceri lungi, în loc să creeze un efect contrapunctic, nu fac altceva decît să imprime o mișcare în slow-motion, pe alocuri monotonă, asemănătoare unei avansări printr-un strat gros de spumă.
Celelalte simboluri sînt tot atît de ambivalente, subliniind astfel enigma unei lumi în care fiecare semn se poate transforma în contrariul lui: tunicile albe manipulate de vrăjitoare, cele pe care le îmbracă Lady Macbeth, dar și cămașa albă, cristică, a lui Macduff, gestul său mesianic din final. Firidele acoperite cu perdele de pe fațada gotică evocă pe rînd camera regicidului, un confesional catolic, un teatru de marionete, atunci cînd toți actorii se îngrămădesc în jurul spectrului lui Banquo, pentru a reconstitui scena banchetului. Pădurea mișcătoare se reduce la simpla reprezentare a unei crengi înfrunzite la una dintre ferestre, în timp ce premoniția masacrului orchestrat de cuplul infernal este redată cu eficiență printr-o pînză roșie, care alunecă pe scenă acoperind întregul perimetru.
Însă marea calitate a viziunii regizoarei, adică tocmai această estetică epurată, este fățiș tributară mentorului Silviei Costa, și anume lui Romeo Castellucci. Ce ar rămîne din acest spectacol, dacă am scoate din calcul această influență? Aceasta e întrebarea. Cu siguranță, o trupă de actori excelenți, cîteva imagini fulgurante care, într-adevăr, se întipăresc în creier, însă nu neapărat și certitudinea unei perspective originale asupra unui text al cărui potențial de „contemporaneizare” pare să nu se epuizeze niciodată.
"
["post_title"]=>
string(40) "Un exercițiu de anxietate a influenței"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(38) "un-exercitiu-de-anxietate-a-influentei"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-17 12:02:09"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:02:09"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241263"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[21]=>
object(WP_Post)#36019 (24) {
["ID"]=>
int(241236)
["post_author"]=>
string(4) "1570"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-16 16:45:11"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-16 13:45:11"
["post_content"]=>
string(44419) "
De la primele pagini, romanul Valentina al Angelei Martin activează un reflex inconfundabil: nu mai lași cartea din mînă sau de-abia aștepți să ieși din curgerea de zi cu zi a timpului pentru a te întoarce la ea cu plăcere. Constați că ai regăsit o stare veche, rămasă în memorie cu haloul ei de frumusețe, pe care erai sigur(ă) că o mai ai pe undeva, prin casa vieții tale: plăcerea de a citi. Valentina ne restituie acea bucurie genuină a lecturii care ne-a intrat în viață odată cu basmele copilăriei și apoi ne-a legat de literatură.
*
Dacă aș fi întrebată cum am citit Valentina, aș da inevitabil mai multe răspunsuri. Aș spune, în primul rînd, că în povestea familiei Otescu am citit o saga românească. N-aș putea să nu adaug că am găsit în acest roman și povestea de viață a unei femei din secolul al XX-lea. Nu în ultimul rînd, m-aș referi la Valentina ca la o experiență a Timpului și a felului plural în care îl trăim și îl înțelegem: în viață, ca și în literatură. " ["post_title"]=> string(35) "Valentina – o saga românească " ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(27) "valentina-o-saga-romaneasca" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-16 16:45:11" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-16 13:45:11" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241236" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [22]=> object(WP_Post)#36018 (24) { ["ID"]=> int(241250) ["post_author"]=> string(2) "16" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-17 11:23:23" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-17 08:23:23" ["post_content"]=> string(13716) "„Ce greu e să faci pe generalul, mai ales mort.“ (Dino Buzzati) „Ura este un domeniu al inimii, disprețul unul al capului.“ (Schopenhauer) „Mătușa Sidonia nu avea iubiți, ci amanți. Tot mai tineri, cum ți-am mai zis. Odată mi-a povestit, cu mult haz, că s-a dus la un medic să-i dea ceva pastile pentru a-i crește pofta, nu mai prea simțea mare plăcere cînd făcea sex. Medicul i-a dat pastile, ea le-a luat și apoi a vomat vîrtos de i-a căzut proteza în budă. Avea mult umor, mătușa Sidonia, ironie și chiar autoironie. Era și darnică, altruistă. Avea însă un cusur care-mi întorcea stomacul pe dos. Îmi dădea să mănînc din aceeași farfurie, una singură pentru orice fel de preparat, pe care nu o spăla niciodată! La fel proceda și cu farfuria ei. Și nu mă lăsa nici pe mine să le spăl, e o tîmpenie, numai noi mîncăm din ele, nu-i nici o problemă, lasă-le dracului nespălate, nu fă pe minorosița! Așa ceva nu mai văzusem în viața mea, clar că și prin creierașul mătușii Sidonia zburda o păsărică trăsnită. Mă apuca scîrba și refuzam să mănînc. Mîncam la bistrou unde, paradoxal, totul sclipea, totul trebuia spălat minuțios, să strălucească de curățenie. Iar acasă, o adevărată nebunie cu aceleași farfurii îngroșate de nespălare, greu mirositoare... Iar chestia cu farfuriile nespălate se petrecea și cu iubiții ei și cu cei veniți în vizită. Erau serviți din farfurii care arătau de parcă fuseseră descoperite într-un sit arheologic, pline cu depuneri colorate de sedimente pe suprafața lor, chiar dacă în dulapul din bucătărie se găseau destule farfurii de diverse mărimi, niciodată folosite. Doar praful ce se mai așeza pe ele. Eu, cînd eram singură, le foloseam apoi le spălam bine, le ștergeam temeinic și le puneam la loc, întotdeauna sub cele existente ca să nu fiu cumva, întîmplător, descoperită de mătușa Sidonia. Cauza plecării mele de la mătușa Sidonia fusese una în care întîmplarea jucase un rol de-a dreptul hidos. Mă speriasem de moarte. În fond, încă eram un copil, abia împlinisem 16 ani...“ În dimineața aceea de duminică, Gudrun avu poftă de o porție de spagetti. Mătușa Sidonia plecase devreme la bistrou, iar noul ei iubit încă dormea. Era un tinerel pe care Gudrun îl cunoscuse, scurt, doar cu o seară înainte, cînd venise pentru prima oară în apartament. Un tînăr în jur de vreo 23 de ani, înalt și subțirel, cu o față prelungă, cabalină și o claie de păr negru pe cap. Gudrun a dat mîna cu el, i-a zîmbit convențional, fără să-i rețină numele ori prenumele, apoi s-a scuzat și s-a retras în camera ei. Cei doi au băut și au rîs copios o vreme. În cele din urmă s-au retras în dormitor și au dat drumul muzicii, să le acopere gemetele mai mult ori mai puțin senzuale... Gudrun își amesteca într-un bol bulion de roșii cu mai multe linguri de pesto, după ce într-altul rase o porție de parmezan sub forma unui mic munte cu vîrf ascuțit, cînd se pomeni cu tînărul iubit al mătușii în bucătărie. Avea pe el doar un chiloțel roșu, nimic altceva. Bună dimineața, bunăciuneo, croncăni tinerelul, hai să-mi dai un pupic. Gudrun pufni în rîs. Mai bine ai lua ceva pe tine, zise. Ba, mai bine te-aș lua în brațe puțintel, croncăni mai departe tinerelul și mai făcu cîțiva pași spre ea rînjind a zîmbet. Gudrun se dădu doi pași înapoi, atinsă de-o pală de neliniște. Vorbești aiureli, băiete, mai bine te-ai întoarce în dormitor... Corect, puișor! Ne întoarcem amîndoi în dormitor și pînă revine baba ne facem de cap. Am putea și aici, pe masa din bucătărie, e la-ndemînă și chiar e mai practic. O poziție pe care poate nu o cunoști, eu sînt pregătit să te învăț și-o să-ți placă al naibii de mult. Rîse de cîteva ori și mai înaintă un pas. Atunci Gudrun descoperi, cu un amestec de spaimă și amuzament, că tinerelului îi ieșise sulacul din chiloței într-o erecție măiastră, aprigă, de-o vîrtoasă aroganță, gata să-i plesnească. Începu o mișcare lentă și tensionată în jurul mesei, Gudrun cu spatele, ochi în ochi cu tinerelul, precum doi boxeri înainte de luptă. Cînd ajunseră în dreptul aragazului, tinerelul începu să-și ruleze chiloțeii roșii pentru a-și dezveli întreaga măreție. Nu mai scapi, puișor, zise, ar fi bine să nu te zbați, să nu mă obligi să te pocnesc! Ultimul cuvînt declanșă furia fetei. Apucă, instinctiv, dintr-o mișcare, oala în care fierbeau peste doi litri de apă și o vărsă toată peste pîntecul tinerelului și peste sulacul învîrtoșat. Un adevărat vulcan furios care-și azvîrle lava nimicitoare. Urletul tînărului zgudui toată mobila din bucătărie, înainte să cadă ca o cîrpă peste gresia udă. Rămase nemișcat. Leșinase. Gudrun se panică. Dacă moare? Dacă a murit deja? Își adună lucrurile în grabă. Va părăsi definitiv locuința mătușii Sidonia. Oricum avea deja acest gînd... Să cheme salvarea? Nu, i s-ar pune prea multe întrebări incomode. Mai bine trece pe la bistrou și îi povestește totul mătușii Sidonia. Așa a și făcut. Mătușa a ascultat-o fără s-o întrerupă. Chipul i se înăsprea și înroșea în același timp. Furia începea să clocotească în ea. Un jeg, șuieră mătușa după ce Gudrun termină de povestit, bine i-ai făcut. Nu te speria, nu moare el din asta. Îl lăsăm să zacă, pînă mă întorc acasă... Dacă, totuși, a murit? șopti Gudrun. N-a murit pramatia dracului, îi zise ferm mătușa Sidonia, nemernicii nu pier așa de ușor. Și sînt puzderie de nemernici, ai cunoscut și tu unul acasă la tine. Rezolv eu problema, tu pleacă liniștită. Și nu uita, la mine ai oricînd ușa deschisă, poți reveni cînd dorești, de cîte ori te vei afla la anaghie. „Vreau să-mi alung din memorie rămășițele chipului tatălui meu. Am pornit-o pe străzi, prin parcuri, pe malurile Someșului să-mi plimb libertatea cucerită. Fără vreun țel anume. Am continuat să supraviețuiesc. Zîmbetul tău, delfinache, a fost mereu un adevărat balsam pentru mine. Nu s-a învechit niciodată, a făcut întotdeauna mai mult decît zeci de cuvinte... Am supraviețuit, da. Am mai dormit pe cîte o bancă în parc ori pe malul Someșului ori sub un pod. Nu m-a dibuit niciodată vreun polițist, am avut noroc pot spune. Dar adevăratul noroc, trebuie să recunosc, a fost Petre. Uneori îl alintam și-i spuneam Petrică. Dăduse admiterea la facultatea de medicină și, bineînțeles, reușise cu brio. Toamna urma să înceapă cursurile. Părinții lui erau tot medici, tatăl psihiatru, mama pediatră. Petre avea grijă de mine să am ce mînca, ce îmbrăca. Mă tot chema să-i cunosc părinții, dar refuzam cu îndîrjire. Eu, o vagaboandă, o buruiană, o fugară să mă prezint în fața medicilor... Nu aveam nevoie de predici moralizatoare, chiar dacă Petre se străduia să mă convingă că părinții lui sînt speciali, fără ifose, extrem de înțelegători tocmai datorită meseriilor pe care le practică. Sînt încă tineri și-n comportament, și-n gîndire. Pe cît eram eu de rebelă, tot m-aș fi simțit extrem de jenată să mă înfățișez acasă la Petre, chiar dacă ai lui nu mi-ar fi pus nici o întrebare incomodă. Era încă vară, erau încă zile și nopți călduroase. Orașul se scălda într-o lumină blîndă și strălucitoare. Pe terasa cofetăriei Croco mă dusese prima oară Petre. Un loc plini de tineri, mai ales studenți, dar și tineri din boema Clujului, care zăceau acolo ore în șir. Plasată într-o piață largă înconjurată de o mare bibliotecă și de o mare casă de cultură a studenților, era un teritoriu de unde putea-i urmări spectacolul multicolor al străzilor și trotuarelor. Un punct ideal pentru întîlniri de tot soiul. În acel sfîrșit de vară am petrecut multe ore la Croco. Fusesem, pot zice, adoptată de un grup de tineri și tinere care-și duceau veacul pe terasa respectivă, de parcă ar fi fost o insulă mirifică. Nu știu cum se făcea, dar toți doreau să mă ocrotească, să mă ajute în vreun fel, indiferent dacă erau băieți ori fete. Poate și pentru că eram cea mai tînără, încă aproape un copil, dar unul îndrăzneț, cutezător, nebun de curajos... Acolo l-am cunoscut, prin Petre, desigur, pe Tavi poreclit Piciorviclean. Era cu cîțiva ani mai mare decît Petre. După ce terminase liceul, și-a părăsit casa părintească pentru a munci într-o... mină din județul Maramureș care încă mai funcționa. Ca muncitor necalificat. O trăznaie de-a lui cu care și-a șocat nu doar familia, ci și prietenii și cunoștințele. Aproape doi ani a umplut vagoanele cu cărbune și le-a împins pe șine pînă ce mina și-a închis definitiv porțile. Cu puțin timp înainte de revenirea la Cluj, Tavi suferise un accident subteran în urma căruia piciorul drept i-a rămas ușor mai scurt, de-acolo și porecla. Era pasionat de filme și de cărți de literatură. Citise zeci de scenarii de film și cunoștea biografiile multor regizori celebri, cu amănunte picante din viața lor personală. Un mare și pasionat povestitor, cu el la masă nu te plictiseai niciodată. Mă aproviziona cu cărți din biblioteca personală. Îmi recomanda noi scriitori de care pînă atunci habar nu aveam. După ce ieșise din mină, se apucase de fotografiat și în scurt timp îi crescuse faima de adevărat specialist în arta fotografică. Era chemat la diferite evenimente, aniversări, botezuri, nunți etc. Dacă bine calculez, avea cam 24 de ani cînd mi l-a prezentat Petre pe terasa Croco. De fapt, nu are importanță ce vîrstă avea. Tavi Piciorviclean, unul din marii boemi ai orașului. L-am îndrăgit din prima clipă ca pe un frate mai mare pe care mi l-am dorit mereu și nu l-am avut niciodată. Am fost șocată cînd, după ce a dat mîna cu mine și a ascultat, în timp ce-și bea vodca cu mici înghițituri, rezumatul vieții mele prezentat de Petre, a rostit fără nici o ezitare: o declar pe Gudrun sora mea mai mică. În consecință trebuie să am grijă de ea, nu o pot lăsa pe drumuri, să ajungă o vagaboandă. Cîteva momente am încremenit, mută, parcă-mi citise gîndul acela cu fratele mai mare... La masa noastră mai erau și alți prieteni și prietene, de fapt uniseră două mese ca să poată dialoga în voie. Toată lumea îi auzise declarația. Toți se arătară entuziasmați. Îi priveam năucită de această neașteptată reacție. Apoi, dintr-odată, m-am simțit cea mai ocrotită ființă din lume. Și-n primul rînd, continuă Tavi cu vocea lui afumată de țigări fără filtru, trebuie să-i găsim un culcuș. Se rezolvă imediat, mai zise, iar în ochi îi străluceau luminițe de bucurie. Un prieten bun de-ai lui care nu-l poate cu nimic refuza, din motive știute doar de ei doi, are o cameră goală, o cameră a lui personală, foarte aproape de terasă, pe o străduță de pe lîngă rămășița vechiului zid al orașului. La o aruncătură de băț de aici, completă el rîzînd. Rămășița respectivă din zidul fostei cetăți ducea pînă la căminul studențesc Avram Iancu. Camera prietenului era modest mobilată, dar curată, cu dulap, măsuță, două scaune, o sobă cu gaz, chiuvetă și un WC în spatele unui paravan. Vei avea nevoie de un lighean mare ca să te mai speli din cînd în cînd, zise Tavi Piciorviclean amuzat, oarece veselă, mă rog, de-ale casei. Cît despre chirie, plătești cînd ai bani și... cam cît îți vei permite, nu face din asta avere prietenul meu. Stai acolo liniștită pînă găsești ceva mai bun... Pe Tavi Piciorviclean îl cunoșteau majoritatea clienților terasei Croco. Era un fascinant povestitor, cum am mai zis, la masa lui era mereu adevărată înghesuială. Tavi declanșă o mare avalanșă de oferte care mă emoționară și copleșiră totodată. Eu îți aduc farfurii, eu căni, eu tacîmuri, eu o pătură din păr de cămilă, eu un ibric, prosoape... Dintr-odată m-am simțit iubită, fără să mi se ceară nimic în schimb. Încă nu îmi venea să cred. Vrăjitorul era Tavi Piciorviclean. Desigur, nu uitam că totul pornise de la Petre, el mă dusese pe terasă, pe acea insulă numită Croco, el mă prezentase lui Tavi. Relația cu Petre a continuat lin, duios, fără asperități. Îmi aducea adesea mîncare cu sufertașul și mîncam amîndoi în cămăruța mea, unde am rămas pînă în vara următoare. A fost singura vară cînd mi-am petrecut mai multă vreme pe terasa boemilor. În următoarele aveam să lucrez pe litoral.“ Va urma" ["post_title"]=> string(6) "Gudrun" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(8) "gudrun-9" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-17 11:23:23" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-17 08:23:23" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241250" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } } ["post_count"]=> int(23) ["current_post"]=> int(-1) ["in_the_loop"]=> bool(false) ["post"]=> object(WP_Post)#36720 (24) { ["ID"]=> int(241196) ["post_author"]=> string(4) "2694" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-13 14:58:16" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-13 11:58:16" ["post_content"]=> string(6769) "De la manifestațiile anti-israeliene din campusurile universitare americane sau europene pînă la contestarea participării Israelului la Eurovision, antisemitismul revine în forță în dezbaterea politică și devine – inevitabil – un subiect în dezbaterea pentru alegerile europene. Un efect al pogromului organizat de Hamas pe 7 octombrie 2023 a fost eliberarea discursului antisemit, de cele multe ori camuflat sub forma antisionismului. În întreaga lume vehemența antisemită amintește de perioada dintre cele două războaie mondiale. Pe atunci însă, antisionismul nu exista încă pentru simplul fapt că statul Israel nu fusese încă reconstruit pe ruinele anticelor regate ale Israelului și Iudeii. Acum însă, există scuza antisionismului și războiul din Gaza pentru a justifica ura împotriva evreilor. De fapt, chiar dacă ar reuși să-și atingă obiectivele militare în Gaza, prin acțiunea sa teroristă Hamas a reușit să pună Israelul în cea mai dificilă situație de la Independență. Politic, Hamas pare să fi cîștigat această confruntare, obligînd Israelul să reacționeze militar în condițiile speciale ale Gazei suprapopulate și folosind populația civilă ca scut, mizînd pe efectele crizei umanitare și folosind din plin propaganda antisemită și vechile mituri ale conspirației Sionului. Votul din Adunarea Generală a ONU privind recunoașterea statului palestinian este o dovadă a stării opiniei publice internaționale în raport cu un Israel acuzat de genocid, crime împotriva umanității sau crime de război. Iar acțiunile guvernului Netanyahu-Ben Gvir nu fac decît să amplifice acest sentiment de ostilitate.
Iar unii încearcă să capitalizeze politic folosind antisemitismul în contextul alegerilor europene sau americane și transformînd războiul din Gaza într-o problemă centrală a dezbaterii politice. Chiar dacă extrema stîngă americană și europeană sînt principalele purtătoare ale acestui mesaj, în continuarea anticapitalismului său constitutiv, dar și a readaptării vechii tradiții a sprijinirii mișcărilor anticolonialiste, nici extrema dreaptă sau fundamentalismul islamic nu sînt indiferente la acest fenomen societal. Dacă în SUA nu este exclus ca susținerea Israelului să fie un factor important în pierderea alegerilor prezidențiale de către Joe Biden, în Europa extrema stîngă folosește subiectul în contextul alegerilor europene. În Franța, La France Insoumise (LFI) a pus-o pe activista franco-palestiniană Rima Hassan – care explica într-o emisiune televizată la începutul lunii mai că Israelul este mai rău decît Rusia – pe poziția a șaptea pe lista sa pentru alegerile europene, făcînd din războiul din Gaza tema principală a campaniei sale electorale europene.
Pentru foarte mulți, crimele din 7 octombrie sînt istorie, dar pentru israelieni sînt dovada fragilității statului lor. De fapt, atacurile teroriste de la 7 octombrie oferă un argument în plus privind necesitatea existenței unui stat israelian și pun în evidență relația dintre teritoriu și protecția drepturilor omului, și deci a dreptului fundamental la viață.
Sînt mulți cei care au fost șocați de renașterea antisemitismului actual, pe care încă destui încearcă, aici sau aiurea, să-l disimuleze. De unde vine această ură? În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cînd scriau Dialectica Luminilor – Fragmente filozofice, Horkheimer și Adorno încercau să înțeleagă cum s-a putut ca o lume în care rațiunea părea să se impună, să se autodistrugă și să se transforme radical din cauza domniei fanatismului. Cum a putut nazismul să aneantizeze tot ceea ce Epoca Luminilor reușise să construiască în numele universalismului rațiunii, discreditînd magia și obscurantismul, raționalizînd producția economică și impunînd superioritatea științei aproape fără efort? „Dispoziția misterioasă a maselor educate în spirit tehnologic de a se lăsa fascinate de despotismul de orice fel, afinitatea lor autodistructivă cu paranoia naționalistă, toată această stupiditate de neînțeles relevă precaritatea înțelegerii teoretice contemporane.“* Iar nașterea și renașterea antisemitismului modern pun în evidență limitele rațiunii atunci cînd aceasta se transformă într-un discurs formal de la care masele nu așteaptă nimic bun. Avertismentul de acum opt decenii al lui Horkheimer și Adorno rămîne actual pentru că pune în lumină neputința cunoașterii în fața unui tip de paranoia care nu se poate vindeca prin argumente raționale.
Iar antisemitismul a fost și rămîne simptomul domniei fanatismului. Războiul din Gaza nu este decît un alibi. Asistăm la renașterea unui fenomen politic periculos. În decursul istoriei, ura eternă împotriva evreilor (ewiges Judenhass) a trecut de la anticul anti-iudaism la antisemitism pentru a ajunge la antisionism. Dar antisemitismul modern, cu toate formele sale, este un fenomen politic care pune în evidență și o anumită tendință societală spre extremism. În orice caz, după 7 octombrie 2023 acest antisemitism s-a banalizat și a devenit un fenomen societal obișnuit, prezent nu doar în discursuri, ci și în acțiuni politice demonstrative și provocatoare. Iar în acest an electoral crucial pentru democrație antisemitismul va juca, precum între cele două războaie mondiale, un rol important în mobilizarea politică. În multe țări – nu și la noi –, statisticile privind creșterea antisemitismului sînt necruțătoare și anticipează o confruntare politică în care violența de limbaj și de acțiune în numele „eliberării“ de vina Holocaustului va fi un vector electoral.
* Max Horkheimer, Theodor W. Adorno, Dialectica Luminilor – Fragmente filozofice, Editura Polirom, 2012, p. 11."
["post_title"]=>
string(71) "Eliberarea antisemitismului, domnia fanatismului și alegerile din 2024"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(69) "eliberarea-antisemitismului-domnia-fanatismului-si-alegerile-din-2024"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-17 12:54:35"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-17 09:54:35"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241196"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "2"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
["comment_count"]=>
int(0)
["current_comment"]=>
int(-1)
["found_posts"]=>
int(23)
["max_num_pages"]=>
float(1)
["max_num_comment_pages"]=>
int(0)
["is_single"]=>
bool(false)
["is_preview"]=>
bool(false)
["is_page"]=>
bool(false)
["is_archive"]=>
bool(true)
["is_date"]=>
bool(false)
["is_year"]=>
bool(false)
["is_month"]=>
bool(false)
["is_day"]=>
bool(false)
["is_time"]=>
bool(false)
["is_author"]=>
bool(false)
["is_category"]=>
bool(false)
["is_tag"]=>
bool(false)
["is_tax"]=>
bool(true)
["is_search"]=>
bool(false)
["is_feed"]=>
bool(false)
["is_comment_feed"]=>
bool(false)
["is_trackback"]=>
bool(false)
["is_home"]=>
bool(false)
["is_privacy_policy"]=>
bool(false)
["is_404"]=>
bool(false)
["is_embed"]=>
bool(false)
["is_paged"]=>
bool(false)
["is_admin"]=>
bool(false)
["is_attachment"]=>
bool(false)
["is_singular"]=>
bool(false)
["is_robots"]=>
bool(false)
["is_favicon"]=>
bool(false)
["is_posts_page"]=>
bool(false)
["is_post_type_archive"]=>
bool(false)
["query_vars_hash":"WP_Query":private]=>
string(32) "831e881b39943255ba0e0a10d169e86b"
["query_vars_changed":"WP_Query":private]=>
bool(false)
["thumbnails_cached"]=>
bool(false)
["allow_query_attachment_by_filename":protected]=>
bool(false)
["stopwords":"WP_Query":private]=>
NULL
["compat_fields":"WP_Query":private]=>
array(2) {
[0]=>
string(15) "query_vars_hash"
[1]=>
string(18) "query_vars_changed"
}
["compat_methods":"WP_Query":private]=>
array(2) {
[0]=>
string(16) "init_query_flags"
[1]=>
string(15) "parse_tax_query"
}
}
23
