Michel FOUCAULT, Discursul filozofic, traducere de Ciprian Mihali, Editura Trei, București, 2024, 400 p.[/caption]
Paris, 1966. Sîntem în plină epocă dominată de structuraliști și formaliști – Claude Lévi-Strauss își publicase Antropologia structurală în 1958. Științele omului (etnologia, antropologia, psihanaliza) sînt pe val – în 1961, Émile Benveniste fondase revista interdisciplinară L'Homme, iar Lacan își publică, exact în ’66, celebrele Écrits, despre „inconștientul structurat ca un limbaj“. Pe val se află și fenomenologii – în 1964, Sartre tocmai refuzase Nobelul pentru Literatură. Mișcarea ’68 e încă departe, iar Derrida mai are un an pînă să-și detoneze deconstrucția – abia în 1967 își va publica primele sale trei cărți, toate revoluționare, printre care Scriitura și diferența.
Traducere din limba ebraică de Riri Sylvia MANOR
Textul de mai sus a obținut Premiul întîi la concursul SHORT STORY 2024, organizat de ziarul HA ARETZ.
Nir SOFFER-DUDEK este psiholog clinician și are un doctorat în psihologie.
" ["post_title"]=> string(16) "Ceruri lichide " ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(14) "ceruri-lichide" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-06-07 10:40:18" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-06-07 07:40:18" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241800" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [2]=> object(WP_Post)#36790 (24) { ["ID"]=> int(241798) ["post_author"]=> string(4) "3987" ["post_date"]=> string(19) "2024-06-07 10:28:13" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-06-07 07:28:13" ["post_content"]=> string(18605) "[caption id="attachment_241799" align="alignright" width="230"]
241[/caption]
La tricentenarul morţii sale, Dimitrie Cantemir a cunoscut cîteva evenimente editoriale remarcabile. Departe de hotarele româneşti, una dintre scrierele sale a devenit în fine accesibilă şi cititorilor englezi, după traducerile în diferitele limbi în care a fost publicată pînă acum: A Description of Moldavia, în traducerea lui A.K. Brackob, Las Vegas, Center for Romanian Studies, 2023. Cultura română s-a îmbogăţit la rîndu-i cu o nouă ediţie şi o nouă traducere a altei scrieri importante în limba latină: Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago. După versiunea din 1928 cu titlul Metafizica, datorată lui N. Locusteau, şi ediţia din 2017 intitulată Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte, prin eforturile reunite a trei specialişti – Florentina Nicolae (editarea textului latin), Ioana Costa (autoarea traducerii din latină în română) şi Ștefan Afloroaei (semnatarul unei dense introduceri) –, lucrarea beneficiază acum de încă o ediţie de calitate, în traducerea lui Vlad Alexandrescu, apărută la Editura Polirom, de data aceasta cu titlul Imaginea de nezugrăvit a ştiinţei sacrosancte.
Divanul de la o ediţie la alta
În acest peisaj editorial cantemirian, se înscrie acum încă o contribuţie cu totul deosebită: ediţia unui manuscris inedit al Divanului, scriere majoră a culturii române, prima din singurele două opere ale lui Dimitrie Cantemir ce au văzut lumina tiparului în timpul vieţii sale, a doua fiind Sistemul religiei mahomedane, apărută în 1722, în limba rusă, la Sankt Petersburg. Se cunoaşte importanţa acestei lucrări literare şi moral-filozofice apărute la Iaşi, în 1698, la cumpăna a doua veacuri şi mai ales a două epoci din istoria culturii române: pe de-o parte, în prelungire şi în armonie cu valorile tradiţionale, proprii culturii orale şi a cărţilor de înţelepciune, studiate atît de bine de Alexandru Duţu, şi, pe de altă parte, anunţătoare a modernităţii noastre literare, îndeosebi din perspectiva literaturii moralizatoare.
Fiecare nouă ediţie a acestui text a avut semnificaţii profunde atît prin transmiterea mesajului iniţial, cît şi prin îmbogăţirea sa cu sensurile noi, descoperite de generaţii succesive de cărturari. Au trebuit să se scurgă totuşi mai bine de 150 de ani pînă la prima ei reeditare de către B.P. Hasdeu, în Arhiva istorică a României din 1865, urmată de o a doua, în 1878, îngrijită de G. Sion, în cuprinsul seriei Operele princepelui Demetriu Cantemir, publicate de Academia Română. Dar a trebuit să mai treacă o sută de ani pînă la prima ei editare ştiinţifică, întreprinsă magistral de Virgil Cândea, mai întîi în 1969, apoi în 1973, aceasta din urmă în noua serie de Opere complete a Academiei Române, editare care a stat la baza altor publicaţii ulterioare.
Graţie unor asemenea restituiri, opera respectivă a fost mai bine cunoscută, editorii ei contribuind deopotrivă în mod esenţial şi la analiza ei. Dar ediţiile menţionate au permis şi altor cititori şi interpreţi să întreprindă examenul ei din cele mai variate perspective, a valoarii ei literare şi lingvistice, a bogăţiei suportului teologic sau a scenariului ei filozofic şi moralizator.
Tradiţia copiilor manuscrise
Cartea îngrijită acum de cercetătorul şi arhivistul Claudiu Victor Turcitu1 are un loc aparte în rîndul acestor ilustre precedente editoriale. Ea se înrudeşte cu alte proiecte asemănătoare, precum ediţia copiei manuscrise a ultimului mare cronicar Ion Neculce (copia realizată de Ioasaf Luca), publicată de părintele şi istoricul Paul Mihail şi fiica sa, Zamfira Mihail (Editura Litera, 1980), sau ediţia altei copii a Divanului, îngrijită de Ioana Feodorov după manuscrisul traducerii ei în arabă, în 1705. Ne aflăm în aceste cazuri nu în faţa unor ediţii ale operei propriu-zise, ci a unor variante ulterioare ale ei, aşa cum ea s-a transmis prin tradiţia copiilor manuscrise.
Este tocmai ceea ce conferă unor asemenea lucrări un interes cu totul deosebit pentru istoria noastră culturală. Am amintit hiatusul editorial în destinul Divanului, între publicarea sa la Iaşi, în 1698, şi prima sa nouă ediţie din 1865. Un hiatus care nu înseamnă însă o pauză în destinul postum al scrierii. Ediţii precum cele menţionate mai înainte au rostul de a reda viaţă unei activităţi de difuzare culturală care a suplinit şi a continuat rolul cărţii tipărite, o activitate extrem de dinamică în spaţiul cultural românesc pînă în secolul al XVIII-lea şi chiar în prima parte a secolului următor.
Nu se cunoaşte cu precizie tirajul ediţiei din 1698. Probabil el era destul de modest, dar suficient pentru a permite difuzarea ei în tot spaţiul românesc şi peste hotare. Autorul însuşi, principele cărturar, a contribuit la difuzarea sa, oferind un exemplar celor interesaţi. Aşa ajungea ea în mîinile lui Ștefan Luca, viitorul său sfetnic trimis să încheie alianța cu țarul Petru cel Mare, la Luțk, în 1711, aşa cum o arată însemnarea lăsată de el: „Această carte îmi este de dar din cărțile ce au izvodit (alcătuit) Măria-Sa, Dimitrie Vodă, în zilele lui Antioh Cantemir voevod, anul 1699, septembrie 1“. În afară de exemplarele dăruite, Dimitrie Cantemir purta cu grijă în bagajele sale de-a lungul pribegiilor cel puţin încă un exemplar, fiindcă în 1714, în corespondenţa prilejuită de primirea sa la Academia din Berlin, el se arată dispus să-l trimită membrilor acesteia. Alte exemplare au împărtăşit aventura celorlalte cărţi tipărite în epocă, trecînd de la cititor la cititor şi găsindu-şi adăpost în cele din urmă în colecţiile unor biblioteci, precum exemplarul de la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, una dintre preţioasele achiziţii datorate lui Mihai Eminescu.
Opera culturală difuzată graţie tiparului n-ar fi avut însă aceeaşi audienţă dacă ea n-ar fi fost însoţită şi de truda a generaţii de modeşti cărturari, îndeletniciţi cu copierea ei manuscrisă. Mărturiile entuziasmului ce i-a animat de-a lungul secolului al XVIII-lea şi ulterior sînt cele 17 copii-manuscrise cunoscute pînă în prezent în cele trei ţări române: şase provenind din Moldova, trei din Ţara Românească şi opt din Transilvania. Claudiu Victor Turcitu are dreptate să remarce interesul Divanului pentru românii de peste Munţi în momentul crizei de conştiinţă confesională provocată, cum se ştie, de unirea unei părţi a bisericii ortodoxe cu Roma, scrierea lui Cantemir slujind „drept suport moral pentru spiritele românești aflate la un moment de cumpănă“. Elaborată de un mirean, în termeni oarecum lumeşti, diferiţi de discursul excesiv teologic al slujitorilor bisericeşti, cartea avea astfel capacitatea de a se adresa mai uşor cititorilor frămîntaţi de marile întrebări ale vieţii şi ale credinţei. Prin aceeaşi calitate, Divanul s-a adresat şi unei comunităţi ortodoxe mai largi, aşa cum se poate înţelege din cele 11 manuscrise în traducere arabă identificate în spaţiul otoman.
La semnificaţiile generale privind rolul copiilor manuscrise în cultura română de-a lungul lumii medievale pînă în zorile epocii moderne, s-au adăugat cele particulare fiecărui exemplar. Contribuind la răspîndirea scrierii originale, a mesajului ei spiritual şi a valorii ei literare şi moralizatoare, fiecare copie reflectă în acelaşi timp un moment distinct din receparea ei în funcţie de personalitatea copistului.
Surprizele copiei manuscrise din 1816
Publicarea copiei realizate de ieromonahul Ghenadie la începutul lunii ianuarie 1816 permite acum cercetărilor o perspectivă nouă, inedită asupra felului în care moştenirea Divanului a fost prezentă în conştiinta urmaşilor la aproape un secol de la moartea autorului, cu mult înainte de prima sa reeditare. Editorul manuscrisului aflat în colecţiile Arhivelor Naționale – unde a fost dăruit în 1946 de Aurelian Sacerdoţeanu, directorul instituţiei – surprinde bine, în introducerea sa, cîteva dintre particularităţile sale cele mai importante.
Ceea ce reţine îndeosebi atenţia este originalitatea structurii alese de el. Lectura Divanului mi-a inspirat adesea ideea unei antologii a maximelor prin care Cantemir sintetiza pe parcursul lucrării sale esenţa diferitelor momente ale dialogului. Nu este remarcabil că modestul ieromonah a avut această idee în 1816? Înlăturînd cele trei prefețe din ediția din 1698, el le-a înlocuit printr-o grupare de „Pilde în scurt arătate aici“, însoţite de un îndemn : „Ia seama!“, accentuînd capacitatea de atracţie a textului şi valoarea sa moralizatoare.
Manuscrisul ieromonahului de la Episcopia Romanului se distinge prin încă o notă de originalitate: dacă, de-a lungul timpului, cititorii și copiștii au acordat o mai mare atenție Cărții I (din cele trei ce compun Divanul), datorită dialogului viu scris în limba vorbită, între Înțelept şi Lume, Ghenadie îndeamnă „să citești, mai ales, Cartea a 2-a pînă în sfîrșit că vei afla multă dulceață“. Ne aflăm astfel în faţa unei lucrări reprezentative la cel mai înalt nivel pentru una dintre caracteristicile culturii române vechi şi premoderne, exemplară pentru importanţa circulaţiei operelor prin intermediul copiilor manuscrise.
Eminent paleograf, cunoscător al limbilor greacă şi turcă, Claudiu Victor Turcitu avansează şi alte ipoteze demne de atenţia cercetătorilor: „Redarea în limba turcă cu caractere chirilice a unor pasaje cu conţinut religios din învățătura creștin ortodoxă demonstrează – scrie el –, pe de o parte, intenția copistului de a se adresa și membrilor unor comunități ortodoxe turcofone şi cunoscătoare a slovelor chirilice, pe de altă parte, dovedește aria largă în care urma să circule această copie-manuscris. De asemenea, trebuie să luăm în considerare şi locul unde a fost realizată prezenta copie a Divanului, episcopia Roman, în apropiere de membrii unor comunități turcofone ortodoxe – găgăuzii, cunoscători ai scrierii chirilice, dar şi ai celei grecești, de vreme ce circulația cărţii în scriere karamanli este atestată în spaţiul basarabean la sfîrșitul secolului al XVIII-lea“. În fine, „adăugarea, la sfîrșitul textului Divanului a filelor redactate în limbă greacă, turcă şi idiș cu caractere chirilice, pe lîngă menirea sa de a face cunoscute unui public cît mai larg principiile învățăturii ortodoxe, contribuie, în același timp, la percepția reală a particularităților fonetice ale acestor limbi folosite în spaţiul românesc“.
O veritabilă „ediţie“ manuscrisă valorificată prin publicare
Surprizele manuscrisului din 1816 nu se opresc aici. Preocuparea ieromonahului Ghenadie pentru înțelegerea textului îl determină ca la sfîrșitul „Pildelor“ să adauge o listă a prescurtărilor pe care le-a folosit, ca să „înțeleagă cetitoriul ce însemnează“, prescurtări, ușor de recunoscut, prin trasarea acestora în chinovar. „Tot în chinovar apar scrise și cuvintele asupra cărora copistul a avut «amfivolii» [îndoieli] și a preferat să redea cuvîntul în chinovar, din versiunea grecească a Divanului. Însă, demn de remarcat aici – mai precizează editorul –, aceste variante grecești sînt redate în limba greacă, folosind caracterele alfabetului chirilic“. Prin toate aceste iniţiative redacţionale, ieromonahul Ghenadie ni se pare mai mult decît un copist atent, dotat cu o frumoasă caligrafie. La ingenioasa realizare textuală, ar fi de adăugat pitorescul ilustraţiei: o transpunere în culori a gravurii ediţiei din 1698, punînd faţă în faţă protagoniştii Divanului, Înţeleptul şi Lumea. Dacă lucrarea sa ar fi putut să vadă lumina tiparului la data la care a fost realizată, ea ar fi putut să constituie o carte demnă de interes, ilustrînd şi calităţile de remarcabil „editor“ ale ieromonahului de la Roman. Truda sa nu era un exemplu izolat. În primele decenii ale secolului al XIX-lea, se mai cunosc în Moldova unele iniţiative de copiere şi chiar de publicare a scrierilor cantemiriene: Întîmplările Cantacuzineştilor şi Brâncovenilor, tradusă din greacă de Vasile Vîrnav în 1811; Descrierea Moldovei, tradusă din germană de Ioan Nemişescu înainte de 1821, dar publicată la Neamţ abia în 1825, prin grija luminatului mitropolit Veniamin Costache. Locul Divanului se află în aceeaşi ambianţă şi emulaţie de preocupări care au contribuit la redescoperirea importanţei operei cantemiriene. Editarea sa în condiţii excelente este un act ştiintific ce va lumina înţelegerea firului de continuitate a prezenţei acestei opere prin legătura neîntreruptă între cartea tipărită şi cea manuscrisă. Dar ea este şi un act de valoare patrimonială, demn de misiunea specialistului paleograf care a scos-o la lumină din prestigiosul tezaur arhivistic al naţiunii.
Lîngă o apă, ce multă lume!
O flamă olimpică! O, da! Minune!
S-o iau? S-o las? Dilemă! Un chin!
S-o draw? S-o fade? S-o topsin?
S-o backside? S-o ollie? S-o heelflip?
Să ies din dilemă nu mai e chip!
Aș offset, aș overswing, aș pitch!
Mă waggle de colo și pînă aici…
Aș goofy, aș regular... Dar fake disaster
m-așteaptă pe Sena și nu sînt un master!
Aș switch flip, aș heelflip, aș kick!
Dar tare mi-e teamă și mă ia cu frig!
Știu, Ienăchiță! Totul va fi bine...
QR-u-i pe Sena! Răul nu mai vine!
"
["post_title"]=>
string(36) "Locuri și sporturi. Sporturile cool"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(34) "locuri-si-sporturi-sporturile-cool"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-06-07 10:17:00"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-06-07 07:17:00"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241792"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[5]=>
object(WP_Post)#36787 (24) {
["ID"]=>
int(241789)
["post_author"]=>
string(4) "3540"
["post_date"]=>
string(19) "2024-06-07 10:08:59"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-06-07 07:08:59"
["post_content"]=>
string(13584) "
Odată încheiată cea de-a XVII-a ediție a Salonului Internațional de Carte „Bookfest”, etapa bucureșteană, mii de cititori și-au îmbogățit bibliotecile cu lucrări mai vechi sau cu apariții recente. Volumele au fost cumpărate eventual la reducere și înmînate de librari în sacoșe personalizate care, după ce și-au încheiat misiunea de a ușura drumul cărților spre casă, au început să capete cele mai felurite întrebuințări. Borcane bine legate, hîrtii și hîrtiuțe pentru care nu s-a găsit dosar, un kilogram de roșii, o mașinuță cu telecomandă, conserve pentru pisici, un colet de predat la poștă. Sacoșele cu siglele și numele editurilor, funcționînd asemeni unor reclame gratuite, se împrăștie și se amestecă în mulțime, continuînd multă vreme după spartul tîrgului o discretă misiune de popularizare a lecturii. Poate reușesc, poate nu. Dar cel mai important aspect al tîrgurilor de carte îl reprezintă întîlnirile cititorilor cu autorii. Nu sînt de neglijat nici rabaturile și nici faptul că diversitatea ofertelor e mai mare decît în orice prăvălie. Dar de cînd comerțul s-a mutat și în sfera Internetului, accesibilitatea și chiar discounturile online ar fi putut arunca în derizoriu asemenea evenimente culturale, cel puțin pentru anumite categorii de public. Totuși, acest lucru nu s-a întîmplat. Motivele sînt variate, însă zăbovim asupra unuia singur: apropierea cititorilor de scriitori sau, printr-o formulă folosită în prezentarea țării invitate la această ediție, cuprinderea umană. Șansa cunoașterii autorilor ale căror povești ne-au cucerit și mai cu seamă posibilitatea de a pleca acasă cu un autograf întrețin poate bucuria.
Dedicațiile manuscrise oferite de protagoniștii lansărilor de carte au, în mod paradoxal, potențialul unei vieți mult mai îndelungate decît cea a dedicațiilor tipărite în fruntea cărților sau a anumitor texte. Acestea din urmă pot oricînd dispărea de la o ediție la alta, de la o publicare la alta, în funcție de capriciile autorului. Ion Minulescu, de pildă, consacră în presă poezia Da capo al fine politicianului și scriitorului Vasile G. Morțun, pentru a-i schimba adresantul, după moartea primului, în persoana confratelui N. Davidescu, în volumul Versuri din 1939. În schimb, ceea ce este scris de mînă rămîne pentru eternitate. Odată înnobilat cu o dedicație manuscrisă, unui volum nu numai că îi crește valoarea, sentimental, pentru cel care îl deține, dar, în funcție de notorietatea semnatarului, capătă o cotă și pe piața bibliofilă. De aici nu lipsesc falsurile, la fel cum nu lipsesc speculanții care asistă la întrevederile cu scriitori pentru a obține un autograf în scopul de a-l vinde și de a obține profit. Uneori, atunci cînd atît cel care iscălește dedicația, cît și cel căruia îi este închinată sînt literați, rîndurile manuscrise completează în chip firesc episoade de istorie literară.
Bibliotecile au constituit dintotdeauna un loc magic, atît pentru scriitori, care au imaginat adeseori „cetăți” ideale ale cărților, cît și pentru exegeții care au năzuit ca, pășind în universul bibliotecii unui autor să ghicească ceva din firea și preocupările sale și, de ce nu, să deslușească rețeaua complicată și aparent dezordonată a dedicațiilor. O mică parte din ceea ce a fost biblioteca lui Tudor Vianu, din dedicațiile primite de estetician de-a lungul timpului, se află în patrimoniul Muzeului Național al Literaturii Române din București. Filele purtătoare de rînduri manuscrise au fost cîndva desprinse de cărțile care le conțineau, dovedind o dată în plus longevitatea scrisului de mînă în fața tiparului. Dedicațiile iscălite pe paginile albe, fără titlul cărții sau alte indicii cronologice, fixează doar momente abstracte ale relațiilor scriitoricești. Altele ne trimit la episoade precise. Să rătăcim, așadar, pe drumul cărților, pe drumul dedicațiilor, așa cum am rătăcit nu demult printre zecile de standuri ale tîrgului.
*
La 14 octombrie 1956, la Cluj, istoricul literar Ion Breazu îi înmînează lui Tudor Vianu cel de-al patrulea volum al periodicului Studii literare, apărut cu opt ani înainte. O dedicație pe un op deja „îmbătrînit”. Colaboratorul publicației conduse de D. Popovici găsise prilejul de a fixa și pe hîrtie un suvenir: Domnului Tudor Vianu în amintirea călătoriei pe care a făcut-o în „țara” lui Coșbuc și Rebreanu. Cluj 14 X 956 Ion Breazu Voiajul lui Tudor Vianu în „țara” celor doi scriitori din Bistrița-Năsăud s-a petrecut în împrejurări festive, după cum notează chiar „oaspetele”, în numărul din 25 octombrie 1956 al Gazetei literare, în însemnarea „Serbări la Năsăud”: „S-a adunat lumea din Năsăud, în frunte cu elevii și profesorii școalelor. A venit mulțime de oameni îmbrăcată în costumele locului, bărbații cu sumane și șerpare, nevestele și fetele cu cămăși și fote înflorite. […] Erau și mulți intelectuali, scriitori, profesori și studenți ai Universității din Cluj. Bucureștii trimiseseră un alt grup de studenți universitari, cu conducătorii corpului didactic. Toată lumea aceasta roia pe străzile Năsăudului, pe cîmpia din preajma vechiului liceu, unde învățaseră altădată Coșbuc și Rebreanu, pe bănci rămase neschimbate de-atunci”.*
Neschimbată este și afecțiunea declarată de Lucian Blaga, pe o filă albă, desprinsă, cel mai probabil, din una dintre trilogiile poetului-filosof: Lui Tudor Vianu un studiu schimbat cu prietenie neschimbată. L. Blaga Prietenia dintre Lucian Blaga și Tudor Vianu, surprinsă succint în dedicație, va rodi și peste cîțiva ani, în 1955, cînd tălmăcirea lui Blaga din Faust va fi prefațată de cel care a deslușit Arta prozatorilor români. Fără indicii temporale este dedicația pioasă pentru soția esteticianului: Omagiu Doamnei Vianu Lucian Blaga Galanteria lui Lucian Blaga față de Elena Vianu, născută Irimescu, fusese afișată și într-o scrisoare din 2 septembrie 1931, în care Blaga transmite esteticianului „felicitările mele pentru strălucita ta inspirație de a te căsători cu o ființă despre care mi s-au spus nespus de frumoase lucruri”. Statornic și în admirația pentru Elena Vianu, nu numai în amiciția pentru confrate, într-o epistolă din 10 decembrie 1934, autorul Poemelor luminii comunică „omagiile mele Doamnei tale (încă o dată: unde și cum ai găsit-o atît de excepțional de încîntătoare?)”.*
Calde sînt și rîndurile lui Ion Minulescu, despre care Vianu va scrie nu o dată, păstrîndu-i o amintire la fel de afectuoasă: Lui Tudor Vianu cu toată dragostea pentru om și literat Ion Minulescu În Figuri și forme literare (1946), la doi ani de la stingerea lui Ion Minulescu, Vianu va evoca figura „foarte vie a mișcării noastre literare, un temperament original, amestec de boem și dandi, purtător de steag al tendințelor de înnoire în lirica românească”.*
Dedicația unui alt poet, Vasile Voiculescu, se dorește o ludică antidedicație: Lui Tudor Vianu fără dedicație spre a nu-l influența. V. Voiculescu cu toată dragostea V. Voiculescu Dăruindu-i un exemplar din Poeme cu îngeri (1927) cu această însemnare „jucată”, în care mai întîi așteaptă o apreciere francă a versurilor, ca imediat să revină pentru a-și exprima prețuirea, Vasile Voiculescu stabilește totodată dualismul destinatarului: prietenul și criticul.*
Aceeași scindare între cele două fațete ale creatorilor se regăsește și în dedicația lui Perpessicius, așternută pe pagina de gardă a antologiei De la Chateaubriand la Mallarmé (1938): Lui Tudor Vianu profesorului și învățatului cu spaimă amicului și cetitorului cu dragostea și prețuirea, din străbuni Perpessicius Pe de o parte, criticul exigent, pe de alta, amicul generos.*
Unii autori rețin, atunci cînd îi dăruiesc lui Tudor Vianu volumele lor, doar prietenul, precum o face promotorul sincronismului cultural pe cel de-al treilea volum al Memoriilor sale: Prietenului Tudor Vianu omagiul acestei priviri recapitulative 28 mai 937 E. Lovinescu Sau: Prietenului Tudor Vianu, cu toată prețuirea și dragostea 19 IV 1937 I. Petrovici Sau această dedicație familială așezată pe volumul Puncte de sprijin (1943): Lilichii și lui Tudor Vianu, cu multă prietenie, Sibiu, 1 oct. 943 D.D. Roșca*
Alți autori se adresează exclusiv eruditului, precum tînărul Mircea Eliade cînd semnează exemplarul numerotat 1275 al Oceanografiei (1934): Dlui Prof. Tudor Vianu Un volum de glosse și fragmente dramatice. Omagiul lui Mircea Eliade 15 mai 935 Sau și mai tînărul Constantin Noica: Domnului prof. Tudor Vianu respectuos omagiu Constantin Noica Nici confratele Pompiliu Constantinescu, iscălind culegerea Pagini de critică (1940) de Sainte-Beuve, alese și traduse de el, nu părăsește zona conformismului: Dlui Tudor Vianu, cu veche admirație, Pompiliu Constantinescu*
O veritabilă declarație de iubire intelectuală, de stimă față de magistru, desfășoară Vintilă Horia pe o filă albă, dezlipită probabil din volumul Cetatea cu duhuri (1939): Domnului profesor Tudor Vianu între gîndurile căruia mi-am disciplinat tinerețea, omagiul respectuos al lui Vintilă Horia București 17 III 939*
Frînturi, bucurii, cuprinderi. Amintirile nespuse închistate în sutele, poate miile de dedicații oferite în cele cinci zile ale tîrgului de carte își continuă existența misterioasă, împrăștiate prin tot soiul de gînduri și biblioteci. Poate că unele dintre manuscrise vor lua, mai tîrziu, calea arhivelor, precum dedicațiile pentru Tudor Vianu, de la a cărui moarte s-au împlinit de curînd, la 21 mai, 60 de ani. Și al cărui portret indirect se conturează și prin rîndurile dedicate lui, prin sentimentele de o clipă sau de o viață ascunse în cernelurile confraților." ["post_title"]=> string(43) "La curțile documentului. Drumul cărților" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(39) "la-curtile-documentului-drumul-cartilor" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-06-07 10:49:12" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-06-07 07:49:12" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241789" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [6]=> object(WP_Post)#36786 (24) { ["ID"]=> int(241788) ["post_author"]=> string(4) "3895" ["post_date"]=> string(19) "2024-06-07 10:02:33" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-06-07 07:02:33" ["post_content"]=> string(11363) "Zilele trecute am auzit cum cineva, luat la rost că a întîrziat la o întîlnire, a fost întrebat: „Unde ai umblat pînă acum, Marseară ce ești?“. Cuvîntul Marseară (cu variantele Marți-seară, Marțolea etc.) face referire la figura malefică omonimă cu care, potrivit credinței populare, se întîlneau cei care munceau marți, cînd nu trebuia să te prindă seara și noaptea muncind. Legendele și istorisirile despre Marseara, numele sub care e cunoscută în folclor figura feminină responsabilă de ziua de marți, sînt numeroase. În ciuda numărului lor mare, nu par ușor de găsit explicațiile pentru care există atît credința că marți (seara) nu se lucrează, cît și cea extinsă – pe care aproape toți o știu (și o iau mai în glumă, mai în serios, chiar dacă nu mulți o cred) –, referitoare la faptul că într-o zi de marți nu e bine să pornești la drum sau să începi o lucrare de orice fel, iar dacă o faci, există posibilitatea să vină cu surprize nedorite, întrucît zilei de marți i se pun la socoteală trei ceasuri rele și capriciul unor sorți nefaști. Multe (și dificil de identificat) par să fie straturile mitologice care s-au suprapus în credințele și istorisirile despre Marseara, iar acestea fac ca ziua de marți să fie însoțită de atît de multe interdicții și superstiții. În practica veche populară, exista credința că nu trebuie să se muncească mai ales în seara și noaptea de marți. Se credea că femeile care ajungeau la ceasul înserării să toarcă, să spele, să coacă pîine etc. puteau fi vizitate de Marseara, Marțolea (Marfolea), „o babă răutăcioasă care umblă marți seara pe la casele gospodarilor, spre a pedepsi pe gospodinele pe care le găsește lucrînd“ (Tudor Pamfile, Mitologie românească, dușmani și prieteni ai omului, 1915). După apusului soarelui, intra pe ușă, „dacă o afla deschisă, dacă nu, cearcă să răzbată înăuntru prin tot soiul de înșelăciuni“ (ibid.). Luînd, în general, chip de bătrînă cu strai alb sau negru, sub care ascunde coarne și copite diavolești, aceasta o necăjea pe truditoare (arunca fusuri pe horn, o speria în fel și chip) sau o pedepsea (de pildă, îi cerea să i se țeasă o pînză uriașă pînă în zori). Interesant este că în imaginarul popular arhaic există diferite reprezentări ale entității numite Marseara. Cea mai frecventă este, într-adevăr, cea de femeie bătrînă, capricioasă și orgolioasă, care își „camuflează“ în straiele albe elementele demonice și își face apariția în seara sau noaptea de marți, prin mijloace care iau prin surprindere. Acesteia i se contrapune una de bărbat tînăr și chipeș, înfățișare în care apare mai ales fetelor, pe care le ademenește. În alte reprezentări, Marseara apare ca țap cu cap de om sau ca o entitate care își poate schimba înfățișarea umană în animal (cu coarne) și invers. Una sau alta dintre înfățișări îi asociază uneori și copite sau coarne (iar acest zoomorfism poate fi semnul unor elemente originare, amintind de un faun sau de un satir, care e posibil să fi furnizat imaginea-arhetip). În anumite regiuni, există credința că Marțolea/Marseara le răsplătea pe femeile care le respectau ziua prin daruri de ouă și flori lăsate în prag, iar pe cele care purtau mărțișor în prima noapte din martie, printr-un ban de argint pe care să-l păstreze tot anul. În texte folclorice apare des versul „marți e zi de sărbătoare“ (de șezătoare, dar fără muncă). Explicația acțiunii precaute (sau a interdicțiilor) asociate zilei de marți nu este ușor de dat. Este posibil să combine elemente provenite din patronajul zeului Marte, apoi din ritualuri ale unor evenimente din calendarul păgîn și din contaminări cu figuri simbolice cu funcții similare (Joimărița, de pildă), precum și din suprapuneri succesive cu evenimente din calendarul creștin. Odată cu creștinismul, zilei de marți i se adaugă și alte date, care îi sporesc încărcătura simbolică: marți este „zi închinată, în cadrul săptămînii liturgice, amintirii celor mai vechi sfinți din calendarul creștin în ordine cronologică, adică prorocilor în general și sfîntului Ioan Botezătorul în special, el fiind ultimul și cel mai mare dintre prorocii Vechiului Testament“ – ne spune Dicționarul religios, care înregistrează și alte sărbători marcate în zi de marți, printre care „marțea vaselor“, ziua de marți din prima săptămînă a postului Paștilor, „marțea încuiată, ziua de marți din a doua săptămînă din postul Paștilor“, „marțea morților“, „marțea din a doua săptămînă după Duminica Mare“ (1994, s.v. marți) etc. În basme și legende, fiecare zi a săptămînii se află sub patronajul unei figuri feminine mitice, iar unele dintre acestea sînt bune și înțelepte și numite deseori „sfinte“ – cel mai frecvent apar sfînta Vineri, sfînta Miercuri și sfînta Duminică, ele sînt ocrotitoarele animalelor și ajutoare ale celor rătăciți sau aflați în căutarea drumului drept. Zilelor de marți și joi li s-au asociat figuri de bătrîne rele și pedepsitoare, iar pentru acestea imaginarul popular arhaic nu folosește denumirea de „sfîntă“ (nu găsim decît foarte rar Sfînta Marți sau Sfînta Joi, de pildă). Caracteristici similare (înfățișarea de femeie bătrînă, rolul punitiv) cu Marseara are și Joimărița, figura simbolică despre care se zicea că pedepsește fetele și femeile leneșe, cele care „nu termină (de mînă) pînă în joia mare“ (Scriban). În calendarul popular, personajul feminin care patronează ziua de joi are două atribuții distincte: sfîntă și zeiță a morții (Ion Ghinoiu, Joimărița, zeiță a morții, 2010). Ca sfîntă, este frumoasă și bună – soră cu sfînta Miercuri, sfînta Vineri și sfînta Duminică – și protejează de furtună și de vreme rea. „În cea de-a doua ipostază, personificarea zilei de joi este numită Joimăriță și are o înfățișare înfiorătoare“, „de babă zmeoaică“, fiind „nelipsită de la focurile rituale de Joimari“, „focurile aprinse în Joia Mare din Săptămîna Patimilor pentru fiecare mort în parte, pe podeaua de lut a locuinței, în curtea gospodăriei și pe mormintele din cimitir, și pentru toți morții laolaltă în curtea bisericii și în cimitir“. Ion Ghinoiu consideră focurile de Joimari „supraviețuiri ale ritului funerar de incinerare practicat de carpato-dunăreni înainte de generalizarea înhumării creștine“ și o descrie prin „credința că în noaptea de Joimari se deschid mormintele, ușile iadului și raiului pentru a reveni aici sufletele morților pînă în Sîmbăta Rusaliilor (Moșii de Vară). [...] Cu timpul, Joimărița legată de ritul funerar de incinerare specific populației autohtone geto-dace devine un personaj justițiar, care controlează și pedepsește în noaptea de Joimari fetele și femeile leneșe care nu reușesc să-și termine de tors cînepa și inul. [...] Uneori, Joimărița pedepsea și flăcăii care, pînă la ziua ei, nu terminau de reparat gardurile sau nu își îngrijeau bine vitele pe timpul iernii, ca să fie pregătite primăvara pentru plug“ (ibid.). Este posibil ca imaginea Joimăriței să fi fost atît de puternică în imaginarul colectiv arhaic și pentru că era asociată zilei patronate la romani de Jupiter, zi de sărbătoare, este de părere Ion Ghinoiu, „ziua săptămînii dedicată divinității adorate, precum duminica la creștini, sîmbăta la evrei și vinerea la musulmani. [...] Sub influența creștinismului, funcția ei cultică a fost preluată de ziua de duminică“ (ibid.). În lumea de azi, cînd credințele despre Marseara și Joimărița (și despre pedepsele administrate de ele femeilor care întîrzie cu lucrul etc.) nu mai sînt decît ecouri ale unor practici și credințe aproape uitate, referirile la acestea încă apar în limba populară. Joimărița este un termen folosit „cînd o femeie este foarte rea“ sau „cînd te cerți cu cineva se zice că ești ca Joimărița“ (Ion Ghinoiu, art. cit.), iar Marseara este întrebuințat pentru a denumi o persoană care umblă noaptea tîrziu, vine pe neașteptate și sperie la apariție. În afară de rătăcirile nocturne, limba mai păstrează, regional, și asocierea ei cu invidia sau pizma: a-i purta Marseara cuiva înseamnă „a pizmui pe cineva“, dar și „a dușmăni pe cineva așteptînd momentul prielnic să-i faci rău“ (MDA, s.v. marseara). Cu alte cuvinte, și-au trăit traiul, și-au mîncat mălaiul, dar tot mai scot din cînd în cînd capul și ies din neuitare.
Costică Brădățan, Elogiul eșecului. Patru pilde de umilitate, traducere de Vlad Russo, Editura Spandugino, 2024, 328 p.
De cîte ori nu ați auzit îndemnul să învățați ceva din greșelile voastre? Mărturisesc că de fiecare dată cînd mi se spunea asta, după cîte o încercare eșuată, mă gîndeam cu un fel de perplexitate deznădăjduită care sînt învățămintele pe care ar fi trebuit să le extrag de acolo. De cele mai multe ori analizam motivele, erorile de judecată, semnele prost interpretate care mă duseseră pe căi greșite, cu speranța fermă că a doua oară o să mă descurc mult mai bine. Aveam, cum s-ar spune, o atitudine pragmatică, foarte lucrativă, întreținută de altfel de o întreagă literatură motivațională, în care propriul eșec devenea pretext pentru învățare, inovație și îmbunătățire.
Dar nu la genul acesta de atitudine se referă Costică Brădățan atunci cînd face apologia eșecului. Cartea sa e un scurt îndrumar filozofic, care ne ajută să integrăm eșecul în experiența personală și să extragem de acolo pildele care ne pot fi folositoare ulterior. Iar cea mai importantă pildă, din perspectiva autorului, este aceea a umilității.
Cum se traduce această umilitate? Ea implică o plasare corectă a propriei noastre ființe în rîndul lucrurilor. O calibrare ontologică, prin care ne extragem intenționat din miezul lumii și ne așezăm la o distanță suficient de mare cît să ne permită o perspectivă cît mai ferită de iluzii și amăgiri. Luciditatea este, de altfel, unul dintre cele mai importante atribute ale acestei umilități. Iar ea presupune să renunțăm la propriul nostru egoism, la vanități, la așteptările exagerate, să înțelegem cu adevărat care este locul nostru în țesătura complicată a lumii.
Lumea e un loc imperfect. Brădățan se folosește de dogma gnostică pentru a susține acest argument. E un loc ratat, produs al unui creator care a eșuat lamentabil, apoi ne-a abandonat. Existența noastră, la rîndul ei, e impregnată de această imperfecțiune. Ea se întinde, ca să folosim o exprimare ușor brutală, între două neanturi. Cel din care venim, cel din care ieșim odată cu nașterea noastră, și cel în care plecăm imediat după moarte. Din acest motiv, în experiența gnosticilor, cel mai bun lucru care ți se putea întîmpla era tocmai să nu te naști niciodată.
Iar ca să exemplifice antidoturile la această imperfecțiune, autorul se folosește, uneori cu ironie și umor fin, de experiențele unor personaje remarcabile, împreună cu care ne plimbă, ca într-un periplu dantesc, prin cele patru cercuri ale eșecului. Primul dintre ele este eșecul propriei lumi, așa cum spuneam mai devreme, iar aici Brădățan se folosește de figura mistică a lui Simone Weil, care decide să se înfometeze pînă la moarte, gest extrem care vine ca o contrapondere la o lume croită prost, apoi avem cercul eșecului politic, exemplificat de figura echivocă, controversată a lui Mahatma Ghandi, pilda acestui tip de eșec fiind aceea că, fără umilitate, democrația nu are cum să supraviețuiască și lasă deschisă calea pentru totalitarism. Ultimele două cercuri aparțin unor personaje la fel de interesante. Unul dintre ele e filozoful român Emil Cioran, al cărui scop proclamat era să nu muncească niciodată, să trăiască într-o stare parazitară, fără nici un fel de grijă pentru chestiunile cotidiene, iar ultima figură, care vine să exemplifice eșecul suprem al vieții – însăși moartea –, e cea a lui Yukio Mishima, care a ales să-și ia viața prin metoda tradițională a samurailor – seppuku.
Nu poate fi vorba despre nici o escatologie în cartea lui Brădățan. Totul se întîmplă aici, în existența această încîlcită, din care rareori reușim să extragem un sens care să ne aducă alinare. Dar sensul rezidă tocmai în experiența repetată a eșecului. Eșecul ne călește, ne deschide ochii, ne trezește la realitate. Odată ce am învățat pildele lui, odată ce l-am integrat în experiența noastră, viața noastră dobîndește un soi de ușurătate care nu e nicidecum insuportabilă, ca să parafrazăm titlul romanului lui Kundera.
Fără această umilitate însă, în mod paradoxal, ne ratăm propriul eșec. Nu învățăm nimic din el, nu vedem calea care să ne vindece de propriile angoase și care să ne ajute să găsim un loc în care să ne simțim confortabil din punct de vedere existențial.
Cristian Boricean"
["post_title"]=>
string(27) "Cărturești vă recomandă"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(26) "carturesti-va-recomanda-77"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-06-07 10:01:07"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-06-07 07:01:07"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241786"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[8]=>
object(WP_Post)#36784 (24) {
["ID"]=>
int(241784)
["post_author"]=>
string(1) "1"
["post_date"]=>
string(19) "2024-06-07 09:59:26"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-06-07 06:59:26"
["post_content"]=>
string(4032) "
Samar Yazbek, La porțile tărîmului de nicăieri, traducere de Laura Sitaru, Editura Pandora M, 2024, 304 p.
Războiul civil sirian a produs circa 610.000 de victime în ultimii 12 ani, dintre care 161.000 civili, iar peste 25.000 sînt copii (conform Observatorului Sirian al Drepturilor Omului). Revoltele împotriva președintelui Bashar al-Assad, începute în martie 2011, au escaladat într-un conflict armat, forțînd milioane de sirieni să se refugieze în țările vecine sau în Europa. Primele proteste, inspirate de revoltele „Primăverii Arabe“, care vizau schimbări de regim în mai multe state din Orientul Mijlociu, au avut loc pe 15 martie 2011. Manifestațiile s-au extins rapid de la Damasc către alte regiuni ale țării și au fost reprimate violent, degenerînd ulterior într-un conflict armat generalizat, deși nu există un consens asupra datei exacte cînd s-a produs această transformare.
Samar Yazbek este o jurnalistă, scriitoare și activistă pentru drepturile omului din Siria. A urmat studii de literatură arabă la Universitatea Tishreen din Latakia. În 2010, a luat parte la revolta populară împotriva regimului lui Bashar al-Assad, fiind ulterior forțată să părăsească țara.
Fetița care nu s-a oprit din mers, apărută în 2020, mi-a arătat sensibilitatea și spiritul empatic de care dă dovadă autoarea siriană, portretizînd evenimentele dramatice din timpul revoluției civile din perspectiva unei fetițe inocente. Prin ochii acestui personaj, cititorii sînt martori la ororile și suferințele care marchează o societate aflată în criză. Acolo, literatura pare să fie ultimul resort de supraviețuire, ficțiunea avînd puterea de a reașeza realitatea într-o formă mai suportabilă, oferind o fărîmă de speranță în mijlocul haosului.
În La porțile tărîmului de nicăieri, apărut la Editura Pandora M, în colecția „Anansi. World Fiction“, și tradus de Laura Sitaru, autoarea cartografiază evenimentele așa cum sînt, fără ocolişuri sau înfrumuseţări. Ea reușește să recreeze iadul pe care societatea siriană îl trăiește de ani de zile, dezvăluind complexitatea și profunzimea suferinței umane. Printr-un stil narativ evocator și o atenție deosebită la detalii, autoarea nu doar că surprinde durerea și destrămarea, ci și forța incredibilă de rezistență a oamenilor în fața adversităților.
Cartea nu este doar o simplă relatare a unor fapte istorice, ci și o mărturie cutremurătoare despre curajul și umanitatea care persistă în cele mai întunecate momente ale istoriei. Ea ne invită să reflectăm asupra fragilității vieții și asupra modului în care arta și literatura pot servi ca refugiu și mijloc de înțelegere în vremuri de criză. Poate cel mai cutremurător moment e acela în care oamenii s-au desensibilizat în așa fel încît moartea nu mai înseamnă nimic, luînd moartea ca pe o glumă, ca pe ceva inevitabil, parte din viața lor: „Trupul nu minte cînd se desprinde de al său păzitor... eram deja morți în felul în care ne raportam la lumină, la aer și la pămînt! Moartea era banală aici, intimă și apropiată. Mai apropiată decît respirația. Trăiește prin mărunțișuri, se ascunde, apoi atacă prin surprindere“.
Alex Higyed"
["post_title"]=>
string(25) "Bufnițele vă recomandă"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(25) "bufnitele-va-recomanda-91"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-06-07 09:59:26"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-06-07 06:59:26"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241784"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[9]=>
object(WP_Post)#36783 (24) {
["ID"]=>
int(241781)
["post_author"]=>
string(2) "84"
["post_date"]=>
string(19) "2024-06-07 09:50:44"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-06-07 06:50:44"
["post_content"]=>
string(11273) "[caption id="attachment_241782" align="alignright" width="300"]
Photo : Stéphane Bourgeois[/caption]
Tragedia lui Hamlet, Prinț al Danemarcei a fost, de departe, evenimentul acestei ediții a Festivalului Internațional Shakespeare de la Craiova – deschis de o Furtună a unei alte figuri familiare publicului local, Robert Wilson, și găzduind un număr copleșitor de momente teatrale de o mare diversitate. O altă producție din program ce ar merita un omagiu a fost Feast: A Play in One Cooking, un spectacol-banchet (construit pe convenția unei mese conviviale), pe textul Oliviei Negrean și în regia lui Philip Parr, cu o distribuție internațională integral feminină, care pune în discuție (auto)reprezentarea a șase personaje-femei din dramaturgia shakespeareană și dreptul lor la poveste. Deocamdată, să vorbim, totuși, tot despre bărbații Bardului...
Hamlet este, de fapt, o colaborare între Robert Lepage și coregraful Guillaume Côté, o stea a baletului clasic din Canada – și e un spectacol de dans, construit cu o uimitoare atenție la componenta narativă a istoriei prințului danez. Printre altele, folosind o pseudosupratitrare pentru a introduce și, mai ales, comenta diverse momente de inflexiune a poveștii (uneori, prin simpla deplasare a unor litere și cuvinte – așa devine „Words, words, words“ „Sword, sword, sword“).
Prima scenă – care, pentru cunoscătorii piesei, este cea a nunții lui Claudius cu Gertrude – introduce „nominal“ personajele, în absența cuvintelor, prin pura expunere a relațiilor dintre personaje (înainte chiar ca ele să se ridice de la masă, moment în care costumele le reconfirmă identitatea): irezistibila atracție sexuală dintre foștii cumnați, vigilența concomitent de curtean și de tată a lui Polonius, încruntarea lui Hamlet către noul cuplu, fascinația Ofeliei pentru tînărul prinț, toate sînt desenate, prin gestică și mișcări, într-un interval de cîteva minute, într-o expunere aproape cinematografică, revelîndu-se din spatele cortinei trase în ralanti.
Într-un interviu pe care mi l-a dat cu cîteva săptămîni înainte de reprezentațiile craiovene, Lepage vorbea despre faptul că a căutat să distingă diversele straturi sociale din Hamlet prin registre coregrafice distincte – de la mișcarea rarefiată și puternic codificată a dansului clasic, la constelația de mișcări născute din improvizație a street dance-ului. Complet previzibil, familiei regale din piesa shakespeareană îi este rezervată componenta exclusiv clasică, la celălalt capăt al spectrului fiind Rosenkrantz, Guilderstern și trupa de actori din „Cursa de șoareci“, cu Ofelia, Polonius, Laertes și Horatio într-o zonă de tranziție, de mix de clasic și contemporan.
Una dintre primele scene ale spectacolului care activează această sinergie de stiluri este întîlnirea inițială dintre Hamlet (Guillaume Côté) și Horatio (Natasha Poon Wo), un complex pas de deux al prieteniei care-l eliberează pe acest fascinant balerin care este Côté de chingile previzibilității clasice, dînd momentului o fluiditate aproape erotică. (Mai e ceva special în „duetele“ Hamlet-Horatio: în condițiile în care dansul clasic este extrem de gender-based, codificînd distinct mișcarea feminină comparativ cu cea masculină și nepermițînd, prin definiție, transgresiunile de gen – nu există travesti în balet –, faptul că Horatio este, aici, „dansat“ de o femeie introduce, indirect, dar inevitabil, o componentă oarecum senzuală a relației dintre cei doi, căci unele dintre mișcările lui Poon Wo țin de registrul baletistic feminin, rămînînd, în același timp, un exercițiu perfect de distribuție neutră de gen.)
E adevărat că, în această versiune, Hamlet e un personaj nu tragic (tragicul implică o transgresiune a normelor), ci eroic-victimă asumată. Există, din punctul meu de vedere, nu doar o opțiune în colaborarea Lepage-Côté, în care miza nu e o lectură nouă/originală a piesei, ci însuși exercițiul de limbaj scenic (nonverbal, dar traducînd coregrafic o structură narativă în care cuvîntul joacă un rol important) și întîlnirea-transfer de registre de mișcare. Există, cred, și o limită intrinsecă a dominantei clasic(ist)e a spectacolului, o incompatibilitate între tipul de corporalitate și mișcare al lui Côté – sau a înseși celebrării perfecțiunii umane care este dansul clasic – și reprezentarea hăului negru al sufletului. Așa se face și că în Claudius, personajul negativ aproape absolut al piesei, Robert Glumbek nu doar că accentuează mai curînd sentimentul vinovăției și disperarea căutării unei soluții, însă o și face într-un regim de mișcări de dans contemporan calat pe o schemă de clasic – pur și simplu, pare, fiindcă repertoriul de balet nu-i e suficient de ajutor. Spectacolul nu spune altceva despre Hamlet, ci spune povestea altfel, croșetînd pe canavaua emoției și a unui sistem de semne care-și revelează aproape natural semnificația, adeseori prin gesturi mici, atent aduse în prim-plan (cum e otrăvirea băuturii în ultima scenă).
[caption id="attachment_241783" align="alignright" width="300"]
Photo : Stéphane Bourgeois[/caption]
Celebru – inclusiv în România – pentru modul inovativ în care integrează noi tehnologii în spectacolul teatral, Robert Lepage poate fi, în același timp, un maestru al simplității și stăpînul absolut al redescoperirii codului de mijloace în teatru. Căci unul dintre talentele unice ale lui Lepage – și nu doar aici – este exploatarea unor elemente și convenții de spectacol mai mult sau mai puțin clasicizate, în contexte care le dau înțelesuri și forțe noi. De pildă, scena teatrului în teatru, care o reconstruiește, mimetic, pe cea, anterioară, a uciderii tatălui lui Hamlet, e realizată apelînd la măști „de cap“, supradimensionate, pe care actorii trupei nomade le poartă invers, jucînd cu spatele. Dincolo de performanța, să zicem, kinetică cerută de crearea acestei iluzii, ceea ce sugerează jocul cu spatele e fățărnicia personajelor reprezentate, dublul lor chip – unul real, celălalt aparent. De altfel, la fel de fertilă în cvasibanalitatea convenției e pomenita scenă a spectrului lui Hamlet-tatăl, în care moartea – ieșirea sufletului din corp – și metamorfoza regelui în fantomă sînt reprezentate prin supradimensionarea umbrei performerului pe o pînză-giulgiu alb.
Artistul canadian e și departe de a fi inventat el răsturnarea perspectivei spațiale atunci cînd Ofelia e înghițită „pe verticală“ de apa transformată într-o cortină de satin bleu-ciel (ca să vorbim doar despre producții văzute, la vremea lor, și în România, unul dintre cele mai surprinzătoare spectacole de început ale lui Andryi Zholdak folosea intens aceeași convenție bidimensională). Apa de satin (și, da, a reprezenta suprafața acvatică printr-o pînză nu e deloc original) e, însă, o suprafață fragilă, fluidă, în contrast cu materialitatea corpului Ofeliei (la fel cum albastrul e în contrast cu roșul rochiei ei la fel de vaporoase), și o învăluie ca brațele primitoare ale unui iubit, creînd senzația unei suspendări ireale la înălțime. De altfel, partea în care subtilitatea, profunzimea și, în același timp, claritatea simplității de construcție ale lui Lepage sînt cel mai evidente este cea a nebuniei și sinuciderii Ofeliei, în care eleganța serafică a lui Carleen Zouboules evoluează într-o partitură solistică de un dramatism aparte, eliberînd-o de dependența de Polonius și/sau Hamlet, oferindu-i o poziție centrală în dinamica spectacolului, așa cum personajul are arareori în montările piesei.
Există un al treilea autor al acestui Hamlet, compozitorul John Gzowski, a cărui muzică găsește spațiul de mijloc între fundal/acompaniament al mișcării, declanșator al acțiunii și comentariu: lasă coregrafia drept „personaj principal“, fiindu-i, în același timp, partener de dialog și factor de potențare emoțională. Muzica ajută, în egală măsură cu jocul supratitrărilor, decodarea hermeneutică a poveștii, fără să copleșească ori să-și fie autosuficientă, în absența mișcării. Pînă la urmă, ăsta e secretul acestui Hamlet – nu irezistibila fascinație a perfecțiunii corpurilor și a mișcării, ci atentul echilibru dintre fiecare componentă (chiar dacă, trebuie spus, tranziția dintre scene nu e deosebit de cursivă și ansamblul pare adeseori o suită de momente autonome), o simplitate ce devine cît se poate de spectaculoasă (mai am un exemplu: panglicile – una albă, cealaltă, roșie – cu care se prelungește lama săbiilor din duelul final, sugerînd lipsa predeterminării finalului, între sînge și pace) și nivelul foarte ridicat de „comunicabilitate“ a narațiunii în absența textului. Un Shakespeare sigur că nu pentru toată lumea, dar pentru foarte mulți. "
["post_title"]=>
string(19) "Hamlet în mișcare"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(17) "hamlet-in-miscare"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-06-07 09:54:47"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-06-07 06:54:47"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241781"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[10]=>
object(WP_Post)#36782 (24) {
["ID"]=>
int(241779)
["post_author"]=>
string(4) "4940"
["post_date"]=>
string(19) "2024-06-07 09:46:11"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-06-07 06:46:11"
["post_content"]=>
string(15796) "
Adaptările shakespeariene au devenit deja „monedă curentă” în plan literar, în siajul bine-cunoscutei contemporaneizări promovate de Kott, care ilustra, de fapt, modul în care geniul dramaturgului englez oferea personajelor și temelor abordate o universalitate ce depășea cadrul rigid al unui context spațio-temporal precis. Astfel, în lecturile (teatrale, romanești sau cinematografice) recente, Macbeth și Richard III, de pildă, au devenit adevărate prototipuri ale dictatorului, prototipuri „aplicabile” cu succes în rescrieri ale nazismului sau ale unui prezent tensionat petrecut chiar în proximitatea noastră. Însă nu doar tragediile shakespeariene fac obiectul unor astfel de racordări tematice. Recentul spectacol Visul unei nopți de vară de la Sibiu, de exemplu, devine un manifest ecologic, ilustrînd o „antifeerie” distopică, în care pădurea magică este distrusă.
Nici piesa Furtuna nu face excepție. Pornind de la cuplul Miranda-Caliban, John Fowles scrie romanul Colecționarul pentru a expune relația toxică dintre o tînără și răpitorul său, în timp ce abordează diferențele și tensiunile existente între clasele sociale. La rîndul său, Margaret Atwood, în Pui de cotoroanță, pune în scenă un Prospero ingenios care își regizează propria răzbunare, într-un roman care ilustrează subtilitățile mecanismelor teatrale, precum și modul în care cinetica societății funcționează după principiile unui spectacol. În plan teatral, Robert Carsen semnează regia unei Furtuni care pune într-o lumină clinică alunecarea înspre nebunie a aceluiași Prospero, în timp ce Simon-Pierre Bestion se folosește de aceeași piesă pentru a explora conexiunile între diferite forme de expresivitate artistică, pentru a evidenția fragilitatea unei lumi nevoite să se refugieze în „reverii” pasagere. Indiferent de stilul fiecărui creator, cert este că Furtuna a depășit în majoritatea cazurilor perimetrul unei comedii „gratuite”, devenind un mediu extrem de prolific pentru relecturi cu mize feministe, ecologice, politice, sociale etc. Și tocmai aceste lecturi sînt adevăratul vehicul care îl readuce pe Shakespeare în rîndul contemporanilor noștri.
În lumina acestor observații, In the Tempest/Furtuna, producție a Teatrului Național „Ivan Vazov” din Sofia (Bulgaria), spectacol semnat de Robert Wilson și pe care publicul român a avut ocazia să-l vadă în primele două zile ale Festivalului Internațional Shakespeare de la Craiova, face (sau nu) excepție de la această regulă, în special pentru spectatorul care asistă pentru prima oară la magia scenică orchestrată de către creator. Cei deja obișnuiți cu stilul, cu ceea ce am putea numi the Wilson touch, se vor bucura să fie din nou parte din magie, să regăsească aspectul autoreferențial al creațiilor sale. Dar pentru spectatorii aflați în căutarea unor noi valențe în opera shakespeariană, ar putea risca să rămînă strict într-o zonă de divertisment, un spectacol al privirii, ilustrarea extravagantă a unei lumi textuale, în ciuda decorurilor sale flamboaiante și a jocului actoricesc candid-exagerat.
Furtuna este una dintre piesele lui Shakespeare în care comedia și tragedia sînt strîns împletite; o piesă cu personaje substanțiale și o intrigă destul de complicată. Abordarea lui Wilson simplifică această complexitate inițială prin prisma unei adaptări a textului de către dramaturga germană Jutta Ferbers, care scoate în evidență efectele pe care răutatea le creează în rîndul personajelor, o piesă organică din punct de vedere dramaturgic, pe care o abordează într-o manieră diferită și pe care o deconstruiește și o adaptează la viziunea sa despre lăcomia și infidelitatea umană. Întregul dispozitiv textual devine, de fapt, pretextul unui spectacol impresionant și bogat din punct de vedere vizual, un coagulant al tuturor elementelor care definesc acest pattern wilsonian (estetică epurată, un limbaj corporal codificat, jocuri de lumină care evocă o lume onirică), o lectură transpusă vizual, care creează cu textul o relație inter-semiotică: scenariul dramatic se transformă într-un montaj în care elementele textuale recognoscibile sînt redefinite prin alertețea sketch-ului, a gagului comic.
În timp ce lucra la adaptarea Fabulelor lui La Fontaine, Robert Wilson se declara interesat mai degrabă de mișcare, de ceea ce provoacă textul în corpul personajelor, în sensibilitatea lor, mai degrabă decît de textul însuși, iar această exterioritate plastică posedă, într-adevăr, o magie unică în lume, pe care, oricît de tributari am fi „căutării interiorității”, nu avem cum să o negăm. În spectacolele sale, publicul asistă, în primul rînd, la ipostazierea unor corpuri în mișcare în mijlocul unor decoruri fantastice, schimbătoare, metamorfozate constant prin lumină și muzică, spațiul primind o altă calitate, aproape o altă esență.
Astfel, scena de furtună magistral regizată de la începutul piesei, de o execuție aproape matematică, o fină manipulare a luminii, a culorii și a ceții, totul dirijat de acțiunile fizice ale actorilor, îi conduce pe spectatori în lumea reveriei în esența ei cea mai pură, iar ciclorama cu rol de fundal cromatic și nuanțe albăstrui potențează decupajul scenic al personajelor. Eclerajul devine, iar și iar, liantul, suportul elementelor scenice: liniile din neon care conturează elementele de decor, reflectoarele de urmărire decupează prim-planurile personajelor, iar luminile din avanscenă și proiectoarele discrete pe ambele părți ale scenei desenează un peisaj virtual și o atmosferă de contre-jour care pun în evidență acele „corpuri fără umbre” proprii esteticii lui Wilson. Dispozitivul scenic este contrapunctat de unul sonor, la fel de eclectic și de neașteptat: Tom Waits, Alistair Bruce, Nuno Nardini, Philip Glass, Lou Reed, Antonio Vivaldi, Franz Schubert etc.
Robert Wilson este un adevărat maître du jeu, un creator al unei noi teatralități, al unei artificialități plastice care redefinește raportarea la spațiul scenic. Geometrismul, bidimensionalitatea caracterizează dinamica scenică: lumini puternice drept decor, costume stilizate, actori asemănători unor siluete decupate din hîrtie, liniile geometrice proiectate pe ecran, motive repetitive, deplasări în sincron ale personajelor, aparițiile și disparițiile lor, simetriile, toate acestea dovedesc o stăpînire perfectă a tehnicilor de spectacol. Regizorul intră și în rolul unui îmblînzitor al unui univers carnavalesc, pe alocuri cartoonesc, iar figurile pe care ni le prezintă în defilarea, parada de la începutul piesei – personaje grotești, feerice – creează o poveste ce pulsează cu drama lui Shakespeare, dar care se apropie mai ales de teatrul de groază fantasmagoric. Cortina roșie cu beculețe luminoase, care, asemenea unor stele pe bolta cerească sau pe cupola unui circ, rescriu numele piesei în limba bulgară, este portalul ce ne deschide privirea spre o feerie pop-art, spre un univers artificial în care animalitatea alternează cu magicul printr-o serie de contraste: dimensiunea, postura, fizicalitatea personajelor, apartenența lor la stereotipuri și referințe livrești, cinematografice. La acestea se adaugă și alternanța de situații scenice: burlești, tragi-comice, fantastice etc., care imprimă cadență și vivacitate reprezentației.
Personajele se eliberează de stereotipurile stricte, iar relațiile dintre ele sînt tributare unei „vivacități” care nu se traduce neapărat prin renunțarea la elementele mai statice ale rolurilor, ci mai degrabă printr-o lipsă (voită) de relaționare scenică: tehnica fragmentarismului, schematismul și repetitivitatea gesturilor, sincronul și simetriile create le apropie mai degrabă de o formă mecanică de joc scenic, de un marionetism formal, dar și structural. Așa cum spuneam în prima parte a acestei cronici, o anumită categorie de spectatori ar putea resimți absența unei relaționări de tip psihologic, atît între personaje, cît și la nivelul construcției personajelor în sine, dar totul depinde de gradul de asumare, de acceptare a convenției artificialității propuse de către Wilson. Astfel, eliberat de necesitatea unei introspecții psihologice, creatorul abordează personajul dintr-o perspectivă analogică, făcînd apel la tipologii recognoscibile din arealul postmodern: filme, seriale, desene-animate, producții Disney, iar bucuria descoperirii lor pe parcursul reprezentației este una candid-naivă, de o inocență delicioasă, greu de atins de cele mai multe ori.
Segmentul actoricesc al piesei devine, astfel, unul impresionant: Prospero (Veselin Mezekliev), care emană senilitate și fragilitate, este un personaj farsesc, un vrăjitor, dar și un meneur de jeu. Prospero al lui Mezekliev nu este un conducător bătrîn, sufocat și respins, ci un refugiat în acel loc pustiu în care trăiește printre amintirile și speranțele sale. Acest personaj impresionează prin blîndețea și încrederea sa, iar Mezekliev dezvăluie prin această figură un Prospero inedit pînă acum, a cărui înțelepciune pare a fi miezul întregii piese, un vrăjitor desprins din galeria personajelor hollywoodiene. Miranda (Zhaklin Daskalova) își afirmă combativitatea și dinamismul în voleuri, ca și cum și-ar fi reprimat-o de mult timp, iar această impulsivitate devine un fel de comportament neconvențional de care ea însăși este surprinsă.
Caliban (Yavor Valkanov), cu doar cîteva mișcări și gesturi, a reușit să injecteze o componentă de bravură în această ființă jumătate monstru, jumătate om, un Tarzan pierdut în mijlocul sălbăticiei, care vorbește o limbă a sălbaticilor. Valkanov își organizează toate gesturile și expresiile faciale, întregul aranjament fizic într-un personaj memorabil, prin precizia și inventivitatea sa comică. Ferdinand al lui Petar Dimov este personajul unui tînăr nobil gata să se adapteze la toate situațiile, dacă poate obține ceva din ele. Cuplul Miranda – Ferdinand (Stelian Radev) parodiază momente memorabile ale cuplului de îndrăgostiți din musicalurile marca Disney. Ariel (Vasilena Vincenzo) poartă aripi de înger, este un personaj eteric, feeric, cu accente comice.
Designul colorat al costumelor realizat de Yashi face un compromis între epoca în care se petrece acțiunea, conform lui Shakespeare (care se pare că s-a documentat despre un naufragiu real în largul Bermudelor, în 1609), și zilele noastre. Toate costumele și măștile (machiajul) sînt o tipizare universală a personajelor în deplină conformitate cu analogiile și referințele culturale ale actorilor/spectatorilor.
În perfect acord cu vizualul creat, dinamica scenică este cealaltă linie de forță a reprezentației bazată esențial pe corporalitatea și fizicalitatea actorilor, care creează punctele de energie necesare: astfel, scena complotului împotriva lui Prospero, pusă la cale de Caliban împreună cu marinarii Stephano (Vasili Draganov) și Trinculo (Stefan Kashev), reiterează o serie de impulsuri simetrice și repetitive asemănătoare unui mecanism bine angrenat.
„We are the stuff dreams are made of, and our little life is rounded with a sleep” pare a fi fraza esențială din această piesă de Shakespeare, în jurul căreia gravitează întreaga concepție a lui Wilson. Și tocmai de aceea, retorica aparent „încîlcită” a lui Prospero nu este atît de departe de controversele și lipsa de sens a lumii în care trăim astăzi. În această prezență, în această lume virtuală, oamenii par să fi uitat de esența visului, de esența ludicului. Așadar, Furtuna lui Wilson poate fi interpretată și ca un avertisment că, dacă vom înceta să accesăm vise, însăși tangibilitatea noastră, esența noastră fizică va fi în pericol, iar confortabilul nostru pahar cu apă riscă să se spargă la cea mai ușoară pală de vînt.
Receptarea spectaculară, și nu numai, a pieselor lui Shakespeare ne-a obișnuit să decriptăm sensuri noi, politice, ecologice, etice, sociale, consumeriste etc. În această logică, unde își are locul un spectacol precum cel al lui Robert Wilson, care respinge aproape cu voluptate astfel de nuanțe? Mai sînt spectatorii contemporani sensibili la un teatru care celebrează în primul rînd plăcerea vizuală, esteticul? Încă mai caut răspunsul la aceste întrebări.
"
["post_title"]=>
string(49) "Furtuna (într-un pahar de apă) de Robert Wilson"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(45) "furtuna-intr-un-pahar-de-apa-de-robert-wilson"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-06-07 09:46:11"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-06-07 06:46:11"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241779"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[11]=>
object(WP_Post)#36781 (24) {
["ID"]=>
int(241774)
["post_author"]=>
string(3) "550"
["post_date"]=>
string(19) "2024-06-07 09:30:14"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-06-07 06:30:14"
["post_content"]=>
string(9484) "[caption id="attachment_241775" align="alignright" width="300"]
Cătălin Bădărău, Degetul de la RAD[/caption]
În comparație cu ediția inaugurală de anul trecut, la actuala întrunire – care s-a ținut tot pe moșia primitoare a Hotelului Caro din București – au fost prezente nu 20, ci 26 de galerii, care descoperă publicului și promovează scena artei contemporane românești. Chiar și cele venite din exteriorul țării au în portofoliile lor lucrări ale artiștilor români. Mi se pare interesant acest concept modelat și articulat în jurul scenei creatoare locale, căci devine locul în care te poți lămuri cel mai potrivit, adecvat și pertinent asupra tendințelor, problematicilor și ideilor care se forjează în interiorul artistic al țării, chiar dacă internetul este canalul și mijlocul care face tot mai posibil, incusiv în sfera artei, ceea ce se numește fenomenul economic de glocalizare (termen introdus de sociologul englez Roland Robertson); asta înseamnă ca orice glotonim plastic (fie analog, fie digital) să devină posibil în orice loc geografic de pe planetă, fără a se mai raporta, cum se întîmpla cîndva, la anumite centre de interes: New York, Londra, Paris, Hong Kong. Glocalizarea însă nivelează, duce la slăbirea individualității, a opțiunilor personale, estompează amprenta unicității și a unicatului.
Dimpotrivă, la RAD Art Fair 2024 am remarcat o anumită aplecare și tendință a anumitor artiști actuali pentru bricolarea manuală, pentru folosirea acului, a ciocanului, a aditivilor organici, pentru a pune la cale și întrupare a unor obiecte, artefacte care țin mai degrabă de sfera unicatului etnografic-artizanal, în contrast cu spilcuita imagine digitală sau generată în serie de un dispozitiv electronic, imagine aseptică și efemeră prin excelență, eventual de tip #instagram, de care este atît de ahtiată și turmentată o bună parte a contemporanilor noștri. Ce voiam să afirm este faptul că celula vizuală a omului s-a cam săturat (sau fenomenul se îngroașă) de imaginea pixelată și-și dorește „imperfecțiunea“ grunjoasă și rugoasă a lucrului făcut cu mîna, manualitatea care a hrănit nevoile și aspirațiile omenirii secole de-a rîndul, fără a năzui la fugitiva strălucire, mărire sau la vreo prestanță glazurată.
Unii artiști de azi doresc să revină la pictura aceea care miroase a terebentină și a cînepă, la firul care păstrează izul oii plouate, la lemnul ce jinduiește a fi pus pe foc, la fierul bătut la nicovala incandescentă și la pielea ce păstrează amprenta argăsirii îndelungate și puturoase. Îmi sînt foarte dragi astfel de mirosuri, gusturi, arome și balsamuri care fac parte din arta ce va rămîne și pe mai departe și care va încînta adevărații degustători de valori etice și estetice, la orizontul dintre natură și civilizație!
*
Ion Grigorescu, de pildă, avea o prezență de artist de prim rang la ediția din acest an a Tîrgului și ni s-au oferit cinci zile să-l (re)descoperim pe acest gînditor și artist plastic, reabilitat de-a lungul ultimelor decenii de mari muzee de artă contemporană și de bienale de prim rang (MoMA, Documenta, La Biennale di Venezia, Centre Pompidou, Biennale de São Paulo, Stedelijk Museum Amsterdam, Tate Modern Gallery etc.), ca pe o personalitate care nu a sfidat disident sistemul comunist, ci pur și simplu l-a ignorat, l-a urît și l-a denunțat în fel și chip de atunci încoace, rămînînd un om și un artist cu o conștiință și morală libere, necondiționate, neîmpăcate, vii! Acum artistul era prezentat de două galerii: Gregor Podnar (inițial a fost la Ljubljana, apoi s-a mutat la Berlin, iar acum activează la Viena) și Galeria Ivan (București). Este o practică oarecum comună ca un artist semnificativ să fie reprezentat în două sau chiar mai multe portofolii de galerii. Astfel, vizibilitatea operei și a programului estetic ale acestuia devine mai amplă, mai stratificată, mai penetrantă. Dar tot adevărat este că în „era #tiktok și #telegram“, această prezență poate să devină tot mai fluidă și mai problematică totodată. Ca o remarcă finală, toate lucrările lui Grigorescu de la acest tîrg erau lucrate în metal, ciocănite, unduite sau pictate pe suprafețe fieroase. * Dar lucrarea care a „împlinit“, după mine, RAD Art Fair 2024 a fost degetul plutitor și rotitor al lui Cătălin Bădărău! Și iată de ce: expunerea acestei lucrări de sculptură în apele lacului dintre cartierul Floreasca și Pipera a concis în biserica dreptmăritoare cu Duminica Mironosițelor sau Miroforelor, a treia de la Învierea Domnului. Este cea numită Duminica Mărturisitorilor (a Miroforelor, a Sfîntului și Dreptului Nicodim, dar și a lui Iosif din Arimateea, precum și a sutașului roman Longhin, adică „Lunganul“), ale celor care au văzut și au crezut. „Lunganul“ este pomenit în Evangheliile sinoptice, și anume el este cel care exclamă: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!“ (Matei 27, 54). Afirmația este recunoașterea totalei nevinovății a lui Hristos, căci Longhin era și sfetnicul lui Pilat, cînd acestuia i s-a cerut Trupului lui Hristos, și „aflînd de la sutaș, i-a dăruit lui Iosif trupul mort“ (Marcu 15, 45), căci anume el, cel care-L slăvea pe Dumnezeu, a zis: „Cu adevărat, omul acesta drept a fost“ (Luca 23, 47). În toate ipostazele, sutașul roman Longhin mărturisește, și o face cu voce tare, nu într-ascuns. Iconografia creștină ni-l arată cu degetul arătător ridicat, spre cruce și spre cer, arătînd clar la cine se referă. Tradiția apocrifă susține că acesta, lepădîndu-se de demnitățile militare, a plecat în Capadocia natală, devenind episcop. O altă sursă, tot apocrifă, zice că sutașul Longhin ar fi primit moartea martirică pentru Hristos. Un izvor medieval susține că Procula, soția lui Pilat, însoțită de Longhin și de toți ostașii care au străjuit mormîntul Domnului, a plecat în Galileea, ceea ce a prilejuit o corespondență subită între Pilat și Irod Antipa, ucigătorul pruncilor și al copiilor din cetatea Betleem. * [caption id="attachment_241777" align="alignright" width="221"]
Ion Grigorescu, Catedrala[/caption]
Prin urmare, dincolo de încărcătura sau semnificația pe care a dat-o artistul lucrării sale, acest deget plutind pe ape este mai presus de orice un gest mărturisitor, chiar dacă azi puțini Îl mai mărturisesc pe Hristos, ci mai degrabă niște valori efemere, expandate miraculos, cu iz de săpun sintetic. Recunosc, mi-a picat bine această concidență a praznicului duminicii, iar lucrarea lui Cătălin Bădărău va mai pluti o vreme pe oglinda acelui lac și după încheierea tîrgului de artă, amintind că nu doar arta în sine este cea care încîntă sau formează conștiințe, ci mai ales contextul & interpretarea înțeleaptă a acestuia!
*
Am aflat că sînt unii comentatori care se feresc de tîrgurile de artă contemporană, iar eu, care mă declar un conservator și un promotor al artei de tip clasic, ar fi trebuit să mă fi numărat printre aceștia. Totuși, o abordare mai aplicată și mai atentă a fenomenelor contemporane și foarte actuale poate oferi un bun prilej de meditație și analiză, uneori deloc mai prejos decît cele furnizate de muzee sau instituțiile de cercetare ale trecutului. Fotografii de Vladimir Bulat" ["post_title"]=> string(20) "Nitul în era TikTok" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(19) "nitul-in-era-tiktok" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-06-07 09:30:14" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-06-07 06:30:14" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241774" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [12]=> object(WP_Post)#36780 (24) { ["ID"]=> int(241772) ["post_author"]=> string(4) "3953" ["post_date"]=> string(19) "2024-06-07 09:23:38" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-06-07 06:23:38" ["post_content"]=> string(2684) "[caption id="attachment_241773" align="alignright" width="215"]
Foto de Cătălina Flămînzeanu[/caption]
Am deja în telefon o colecție de imagini cu soarele dispărînd la linia orizontului, instanțe de o fracțiune de secundă surprinse în diferite locuri, în diferite țări. Printre clădiri, la malul mării, pe marginea unui lac sau chiar din viteza mașinii. Lumina difuză transformînd realitatea într-o altă lume, posibilă, magică, misterioasă, modificînd obiecte concrete în concepte abstracte în doar cîteva minute. Lumina și culorile diferite de la o secundă la alta, imposibilitatea de a imortaliza frumusețea momentului. Lumina topind detaliile și contopind formele, contururile. O mărturie pasageră a felului în care clădirile, plantele, oamenii, păsările capătă altă semnificație, devin simboluri pe măsură ce se scufundă în întuneric.
Sigur, apusul este un subiect faimos. Apusul în pictură, apusul în literatură, apusul în muzică, semnificația culturală, simbolică, a apusului. Poze cu apusuri pe Facebook, pe Instagram, apusul în direct, chiar. Încercări subiective de a-l surprinde, de a-l interpreta, de a-l împărtăși.
Am petrecut mult timp să-mi dau seama ce anume simt în fața unui apus. Cum se cheamă sentimentul pe care mi-l trezește? Nu am găsit un cuvînt în limba mea. Japonezul mono no aware (物の哀れ) mi se pare potrivit: un termen pentru conștientizarea impermanenței sau a tranzienței lucrurilor, un termen care exprimă senzația dulce-amară de a fi fost martor al unui fenomen al vieții, al naturii, știind că acesta nu poate dura. Puterea de a conștientiza efemeritatea apusului, dar și importanța de a trăi un astfel de moment unic. Unul dintre puținele momente perpetuu bune și frumoase din viața noastră. Apusul.
Zilele trecute, întorcîndu-mă din vacanță, m-a urmărit pe autostradă un apus. "
["post_title"]=>
string(48) "Portrete sentimentale. Mă fascinează apusurile"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(45) "portrete-sentimentale-ma-fascineaza-apusurile"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-06-07 09:23:38"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-06-07 06:23:38"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241772"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[13]=>
object(WP_Post)#36779 (24) {
["ID"]=>
int(241771)
["post_author"]=>
string(3) "172"
["post_date"]=>
string(19) "2024-06-07 09:20:22"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-06-07 06:20:22"
["post_content"]=>
string(10524) "Mi-ar plăcea, ca într-un club victorian de lectură (știm cît de mult și de precis îi plăcea lui Foucault epoca victoriană, cu heterotopiile ei precise!), să citim, pur și simplu, din Foucault, din textele lui dense, complicate, profund literare, care desfid orice captare, identificare, ideologizare, care se sustrag și deconstruiesc clasificările. Îmi place, vreau să-l fac auzit un pic pe Foucault, să-l auzim chiar fără a-l asculta. Și poate chiar asta voi face. Textele lui Foucault sînt heterotopice și hetero-tropice, tocmai tropii, altfel spus „figurile limbajului”, provocînd topi, topoi: jocurile limbajului creează permanent „altfel de spații”, iar spațiile, știm bine, se scriu.
Ca tip ciudat, a-tipic, de concept, conceptul de heterotopie este contaminant, prin urmare, dacă nu chiar o capcană, un concept, sau mai precis un spațiu conceptual, la plural, din care e greu să scapi – și nici nu vrei. De la precedentul, primul colocviu, m-a urmărit, m-a obsedat, am revenit periodic la acest concept: la fel ca Foucault însuși.
Astfel încît voi proceda și eu, contaminat, în mod heterotopic, sau heterodiscursiv: micro-total și pe sărite, reluînd, repetînd non-hermeneutic, adică non-circular, „plat”, „plateic” sau „platoic” (Deleuze-Guattari), uitînd, revenind. Text neînchis și neîncheiat, repetitiv, pulsional: „conferință performativă”, act(ivitate) de limbaj.
Sărind din aproximare în aproximare, dar niște aproximări, repet, de fiecare dată totale.
Mai mult ca într-un poem. Oricum, un arhipelag. Căci în heterotopii nu intri, probabil, niciodată, ele nu au o interioritate propriu-zisă, ci doar o promisiune, astfel încît ele sînt consumate mai degrabă deziderativ, fantasmatic: le dăm ocol, tîrcoale, pe dinafară. Și tocmai aceste ocolișuri și tînjiri ale noastre le desenează conturul.
În vacuitatea lui tensională (scuze, anticipez!), acest concept îmi comandă, îmi impune dorința de a-i aplica un tratament, el însuși intens foucauldian, mai degrabă literar sau, mai exact poate, filologic, adică, Foucault dixit, mai degrabă genealogic, altfel spus nietzschean. Genealogiile sînt anti-filosofice, adică „foucault-sofice”, adică filologice: sînt preocupate de „stabilirea textului”, se ocupă cu „lecțiuni” și cu „variante”.
Genealogia, la fel ca filologia, altfel spus, ca tratamentul nietzscheano-foucauldian al filosofiei, e „cenușie” (cf. „Nietzsche, genealogia, istoria”).
Heterotopii (la plural) este un concept el însuși special, aparte, ciudat, suspect: un concept „heterotopic”, un allo-concept.
Un concept deschis într-un mod cu totul aparte: radical deschis, ba chiar hetero-orientat, de-subiectivat, eliberat, orientat către celălalt, oricare, la infinit.
Dar aproape că am spus deja totul. Ca în orice heterotopie: micro-totală.
Un concept nomadic și arhipelar: neîncetat relansat, uitat, revenit, apropriat, re-apropriat, permanent re-semantizat: utilizări și subiectivări.
„Altfel de spații” – altfel de concepte.
Cel mai deschis concept, concept al „gîndirii exteriorului”, cel mai mai non-, a-, anti-, contra, alter, allo-concept.
Concept „literar” și chiar sofistic, contra-performativ: obligă, cere „ocurări”, „performări”. Concept performativ.
Despre heterotopiile lui Foucault se poate spune – pozitiv însă, cu sens de laudă, nu de reproș, răsturnînd, prin urmare, valorizarea – ceea ce spunea Kant despre caracterul „rapsodic”, lipsit de orice „principiu comun”, al categoriilor lui Aristotel. Dar poate fi categorizarea altfel decît „rapsodică”, altfel decît – vom vedea – borgesian-chineză?
Literatura creează dublu, bi-facial, „în clește”, dacă vreți, atît în ea, textual, cît și social și (contra-)instituțional, spații heterotopice. Foucault însuși pornește, heterotopic, din literatură.
Heterotopiile sînt categorii „rapsodice”, categorii a-categoriale și non-categorice.
Desfid universalul unificator (de, în același timp, substrat-suport și reunire) – sau, în termeni kantieni, transcendentalul –, sau, mai exact, „complică universalul”, cum ar spune Barbara Cassin. Pe urmele ei, am putea apropia gîndirea de tip heterotopic (figural-spațializantă) de gîndirea sofistică. Dar, repet, în sens pozitiv.
Heterotopii – obligatoriu la plural – conceptul de heterotopii.
Răsturnări, transgresări incluse, imanente – micro.
Trancenderi incluse – transcenderi orizontale – transcenderi fără transcedență.
Între singularizare și codificare: luptă discretă, „structurală”.
Heterotopii:
„Ce greu e să faci pe generalul,
mai ales mort.“
Dino Buzzati
„Ura este un domeniu al inimii,
disprețul unul al capului.“
Schopenhauer
La orizont apăru un balon ca și întrupat din atmosfera plină de culori a dimineții revărsate peste valea Someșului. Un balon cu nacelă, din cele destinate turiștilor de către Wonderland Resort, situat pe dealul Feleacului, la cîțiva kilometri de oraș. Plimbările se făceau la primele ore ale dimineților călduroase de vară, cînd curenții de aer erau domoli, numai buni de purtat pe cei dornici de-o călătorie deasupra orașului. Traseul urma cursul Someșului, într-un tandem armonios, dătător de senzații tari, născute de lina alunecare între pămînt și cer. Breda era obișnuit cu astfel de apariții pitorești în acea perioadă a anului. Baloanele ajungeau aproape de blocul în care locuia, vizavi de ștrandul mare al orașului. Reușea să distingă bine și persoanele din nacelă, care, uneori, îi făceau semne cu mîna, bucuroși și mîndri de acțiunea lor. Le răspundea fluturîndu-și la rîndul său mîna, un gest aproape involuntar care ascundea, de fapt, teama lui de înălțime. Nu urcase niciodată într-un astfel de balon de agrement, cu toate insistențele Maraiei, care, spre deosebire de el, era o adevărată pasionată a acestui sport. Așa-l numea ea, sport, luase și cursuri de manevrare a balonului. De fapt, Breda nu avea propriu-zis teamă de înălțime. Locuia la etajul șapte și nu avea nici cea mai mică problemă, nici cea mai mică ezitare să stea în balcon ori la fereastră, să se aplece peste balustradă ori să fumeze sprijinit în coate de pervaz, urmărind zborul ritualic al ciorilor, de exemplu. Nu avea teamă nici să urce pînă-n vîrf de munte și să admire de acolo peisajul de la poalele acestuia. Dar într-un balon mișcător, fără vreun punct de sprijin, cu o nacelă care se clătina aiurea, asta nu! Îi crea o stare de neliniște, de angoasă chiar, de panică... De unde poți să știi, dacă nu ai urcat niciodată într-un balon? îl întreba cu evidentă ironie Maraia. Pur și simplu știu, răspundea el ușor iritat, și nu am chef să risc... Ori să te faci de rîs, completa amuzată Maraia. Exact, și asta, recunoștea Breda, încheind astfel discuția pe tema zborului. Balonul se apropia lin, alunecînd fără zgomot, fantomatic, pe cursul Someșului, deasupra copacilor de pe celălalt mal. Dincolo de ștrand, mascate de tufișuri, de arbuști înalți, se întindeau lacurile cu apa orașului pe un teritoriu larg, plin de verdeață, delimitat de o parte de rîu, iar de celelalte părți, de-un gard înalt. Încă nu se distingea clar nacela, doar impunătorul și multicoloratul balon, cînd își făcură apariția, într-un grup compact, negru și plin de țipete, miile de ciori care ieșeau mereu la aceeași oră din oraș și o porneau spre cîmpuri în căutare de hrană, apoi se întorceau seara la fel de zgomotoase și de întunecate, pentru a înopta prin copacii din parcuri. Breda, ca și ceilalți locuitori de pe malul Someșului, și nu numai, se obișnuise cu acest ritual atît de zgomotos al păsărilor negre. Totuși, în dimineața aceea țipetele păsărilor erau mult mai stridente, mai amenințătoare, de-a dreptul războinice. Dintr-odată, imaginea veselă, multicoloră a balonului dispăru, acoperită de aripile și trupurile negrelor zburătoare. Breda urmări cohorta fîlfîitoare cu un vag zîmbet pe buze pînă la ultimul cîrd. După ce ciorile dispărură înghițite de orizontul văii, constată cu mirare că pieri și balonul, ca și cum l-ar fi luat cu ele. Se frecă la ochi. Fu vreo iluzie optică balonul? Ori acesta trecuse de blocul său, urmînd cursul cotit al rîului, în timpul exodului fîlfîitor, iar acum continua plimbarea prin oraș, deasupra malurilor Someșului? Cam asta ar fi singura explicație, că doar nu s-a volatilizat cu pasageri cu tot, ca-ntr-un film SF, își zise Breda. Încă nici pe ochi nu m-am spălat... Termină cafeaua și țigara. Intră în cabina de duș și dădu drumul apei. Cu trei zile în urmă Biroul primarului e de o austeritate calculată. Impune o anumită doză de respect, nu neapărat în mod ostentativ. Într-un ghiveci din ceramică glazurată într-un verde de primăvară optimistă, plasat pe o măsuță lîngă dulapul cu dosare și cărți, se află crinul păcii, ale cărui flori albe pot rezista... pe tot parcursul păcii. Este recunoscut pentru capacitatea sa de a purifica aerul. Are una dintre cele mai mari rate de eliminare a toxinelor, îi șoptește întotdeauna primarul persoanei care-i calcă pentru întîia oară în birou, fiind convins că această mărturisire va crea o relație mai intimă, mai sinceră între el și vizitator. Nu era cazul lui Edgar Heller, care se așezase comod într-unul din cele două fotolii din piele și își aprinse pipa după ce o umplu cu tutun olandez aromat. Pufăia cu vădită satisfacție, înălțînd spre tavan rotocoale de fum străveziu, parfumat. Păr tuns scurt, grizonat la tîmple, nas ușor acvilin, o față prelungă, bărbie bine conturată și ochii cenușii, în care cu greu se distingeau pupilele, constant străbătuți de-o ironie tăioasă. Edgar Heller era ceea ce putem numi fără ezitări un bărbat încă bine la vîrsta lui, cu o constituție de fost atlet care continuă să aibă grijă de aspectul său fizic. Întotdeauna a știut să-și mascheze nervii și dădea impresia unui om calculat, lipsit de efuziuni sentimentale. De fapt, chiar așa și era. În contrast cu el, primarul era înalt și slab, cu un cap rotund într-un contrast hilar cu trupul subțire aflat permanent într-o febrilă mișcare, precum o marionetă manevrată de un păpușar plin de temperament, unul invizibil, desigur. Mereu se ridica, brusc, de pe scaun și începea să țopăie în jurul biroului, cînd într-o direcție, cînd în cealaltă. Gesticula abrupt și vorbea pe un ton de tenor răgușit, străduindu-se, totuși, să nu agreseze urechile interlocutorului. Cu Heller se cunoștea de mulți ani. Făceau parte din același partid, aflat sigur la conducerea țării încă cel puțin un an, pînă la noile alegeri. Majoritate-n parlament, majoritate și-n consiliul orașului. Primarul era și șeful filialei locale a partidului. Edgar Heller era un simplu membru, dar conducea o secție importantă în primărie. Cu o modestie bine trucată, afirma că este doar un anonim șef de birou. Știa însă că de el aveau toți nevoie, indiferent ce partid ar fi ajuns la putere. Specialist în finanțe, avea la degetul mic toate problemele financiare ale primăriei, atît cele cunoscute public, cît și cele mai ascunse. Dacă se iveau încurcături, întotdeauna găsea rezolvări avantajoase primăriei, ceea ce i-a consolidat, de-a lungul anilor, temeinic poziția. Cîteodată obișnuia să șoptească la urechile colegilor, cu bine-cunoscuta-i ironie: primarii trec, Heller rămîne. Peste o oră, urma să aibă loc obișnuita ședință a consiliului local. Primarul își chemase prietenul mai devreme în birou, aveau de rezolvat o problemă care, pentru el, nu mai suferea prea multă amînare. L-a servit cu o cafea mare, fără zahăr, cum știa că preferă s-o bea. –Ți-am pregătit toate hîrtiile, trebuie doar să le semnezi, îi zise primarul și-l privi rugător în ochi. Vreau să încep imediat lucrările... – Ce hîrtii? Întrebarea parcă-l lovi pe primar drept în creștetul capului. Mai ales tonul persiflant cu care fu rostită. – Vreau să pornesc șantierul... – Și să-l termini, dacă ai noroc, puțintel înainte de alegeri, completă Heller pe un ton zeflemist și-i zîmbi forțat printre rotocoalele de fum olandez. – Da! Exact asta-mi doresc! rosti pe un ton răspicat primarul și își reluă mișcările de marionetă agitată în jurul biroului. Ți-am găsit o locuință pe măsură, într-o zonă liniștită... – Știu. Mi-ai mai zis de cîteva ori. – Ți-am arătat și poze... Nu ai zis nimic, nici da, nici ba, iar timpul trece. – Da, trece al naibii de repede. Mai ales pentru unii. – Ce te leagă de locuința aceea? Tu nu ești un tip sentimental, cred că în viața ta nu ai vărsat o lacrimă. – Numai sentimentalii varsă lacrimi? Aiurea. Oricum, în problema asta ai dreptate. Am plîns de cîteva ori doar în prima fază a copilăriei. De ciudă... – Nu mi-ai răspuns la întrebare. – Care întrebare? – Dacă te leagă ceva de locuința aceea. Amintiri, întîmplări memorabile... – Amintiri... întîmplări memorabile, îl îngînă Heller. – Edi, reacționezi de-a dreptul pueril! La vîrsta ta, mă îngîni ca un puber inconștient. – E o falsă impresie, mormăi Heller, în timp ce urmărea rotocoalele de fum înălțate spre tavan. – Atunci... semnezi? Cuvintele primarului sunară cu ecou. Se loviră de pereții încăperii și apoi se sparseră în zeci de cioburi, ca niște globuri transparente. – Ce atîta grabă? întrebă Heller, lungind vorbele ca într-o incantație. Primarul făcu cîteva salturi în jurul biroului, în timp ce-și frîngea mîinile. Apoi zise, privind pe fereastră. – Ai vrea să te obligăm? – Cum adică? întrebă mirat Heller. Și de ce, dintr-odată, vorbești la plural? E o nouă tactică de intimidare? – Intimidarea dracului! Edi, te prefaci iarăși că nu înțelegi. – Chiar nu pricep unde naiba bați. – Dacă hotărîm în consiliu că e vorba despre o lucrare de interes public, și chiar este, una de care locuitorii acestui oraș, tot mai mulți pe zi ce trece, au stringentă nevoie, atunci... – Atunci... ce? – Atunci... te evacuăm cîte se poate de oficial, fără să te mai rugăm. – Iarăși vorbești la plural, rosti Heller fără pic de emoție în glas. Să-ți zic și eu ceva: primarii trec, Heller rămîne! – Noi, consiliul, putem lua această hotărîre... – În numele partidului majoritar bla-bla. – Da! Un partid care dorește, pe bune, binele locuitorilor. Heller își lovi fruntea cu palma stîngă și hohoti scurt, sonor, apoi îl amenință cu arătătorul pe primar. – Îmi debitezi lozinci de doi lei. Te crezi la tribună ori la televiziune, în plină campanie electorală? Sîntem doar noi doi în încăpere, nu avem public, domnule primar, ești caraghios... – Ba tu ești caraghios, cu încăpățînarea ta puerilă, copilărească, lipsită de noimă. O faci doar ca să-mi tocești nervii, de parcă nu aș avea destule pe cap. – Ai vrut funcții, suporți consecințele. – Edi, dragă! Și tu faci parte din acest partid, continuă primarul, schimbînd tonalitatea în una aproape duioasă. Trebuie să ținem strîns între noi, nu să ne boicotăm, pot profita ceilalți de certurile noastre.... – M-ai rugat să intru în partid, iar eu am acceptat într-un moment de slăbiciune. – Acum ești fariseu. Tu vorbești despre momente de slăbiciune? Mă faci să rîd. Ai intrat în partid din calcul. Tu ești un tip lipsit de emoții, de izbucniri sentimentale. Omul cifrelor. Cred că în viața ta nu ai vărsat o lacrimă. – Te repeți. La ce bun să verși lacrimi? Aș arăta ca o paiață. – Am fost și sîntem partidul cel mai popular, avem două mandate și vom continua... – Iar începi cu texte lozincarde? Așa vorbești și acasă, cu familia? Încep să mă satur. – Atunci semnează și încheiem acest capitol. – Apropo de semnat! Era cît pe ce să uit, exclamă Heller, m-ai amețit cu vorbăraia ta. Ți-am adus și eu ceva să semnezi. Scoase un plic din buzunarul interior al sacoului și i-l întinse primarului. – Ce-i asta? întrebă primarul și apucă plicul cu un gest șovăitor. – Nimic grav, rînji Heller. Demisia. – Ce demisie? – Demisia mea din partid. Va urma" ["post_title"]=> string(6) "Gudrun" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(9) "gudrun-12" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-06-07 09:15:49" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-06-07 06:15:49" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241769" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [15]=> object(WP_Post)#36777 (24) { ["ID"]=> int(241681) ["post_author"]=> string(3) "676" ["post_date"]=> string(19) "2024-06-03 16:01:22" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-06-03 13:01:22" ["post_content"]=> string(6465) "
De regulă, alegerile locale mobilizează electoratul într-o măsură mult mai mare decît o fac alte scrutinuri. E și firesc să fie așa: pînă la urmă, oamenilor le este mult mai ușor să aleagă atunci cînd li se propun soluții pentru niște probleme de care se lovesc în viața de zi cu zi. Doar că, de multă vreme deja, alegerile locale de la noi nu prea propun soluții sau abordări diferite, ci doar oameni politici care promit să rezolve aceleași probleme. Lupta politică la nivel local rareori se poartă pe viziuni diferite: de cele mai multe ori, e doar o competiție partizană, în care candidații se întrec în promisiuni fantasmagorice ori în atacuri reciproce. De vină e și sistemul de vot majoritar într-un singur tur. Dar aici e și o lipsă de viziune administrativă (ca să nu zic politică) a candidaților, care-și întemeiază agenda pe niște sondaje ce prezintă, adesea, o imagine deformată a realității sociale. Ca să nu mai zic de lipsa de curaj: oare cîți dintre candidații pentru funcția de primar vor să schimbe fundamental modul în care funcționează orașul lor?
Problemele sînt aproape peste tot aceleași. În mai toate orașele mari, oamenii se plîng de traficul congestionat și de lipsa locurilor de parcare. Și mai toți primarii încearcă să adreseze frontal aceste aparent insolvabile probleme. Toate energiile și resursele au fost îndreptate pentru a facilita deplasarea cu mașina personală. De ani întregi, edilii marilor orașe au urmărit fluidizarea traficului auto și amenajarea unor spații pentru parcare. De-a lungul bulevardelor au fost îngustate trotuarele și s-au defrișat spațiile verzi pentru a crea locuri noi de parcare ori pentru a lăți benzile de circulație. Toate astea fără vreun succes remarcabil: Bucureștiul rămîne capitala europeană cea mai aglomerată și cu cel mai congestionat trafic. Și unul dintre cele mai poluate orașe. La fel se întîmplă și-n alte orașe mari din România. Cu cît aceste eforturi în favoarea mașinii/în defavoarea pietonilor au fost mai susținute, cu atît au crescut, de fapt, traficul și utilizarea autovehiculului. Eforturile n-au reușit niciodată să satisfacă nevoile. Probabil că e o evoluție axiomatică & firească de care edilii noștri n-au aflat încă. Sîntem, din nou, în urmă în materie de politici de urbanism. Aplicăm soluții pe care edilii orașelor în care ne-ar plăcea să trăim le-au abandonat de mult, în favoarea unor măsuri radicale de descurajare a mașinii personale. Această atitudine a candidaților și a primarilor, perpetuată vreme de cel puțin trei decenii, a generat așteptări cu totul nerealiste și atitudini cu totul aberante. Nu, nu e treaba și cu atît mai puțin obligația autorităților locale să ofere locuri de parcare accesibile pentru toate mașinile personale. Nu, interdicția de a parca pe trotuar sau pe spațiul verde nu se suspendă în cazul în care nu găsești un loc de parcare amenajat. Nu, nu e nici un abuz din partea Poliției să sancționeze șoferii care parchează neregulamentar (ba dimpotrivă: abuz e atunci cînd Poliția tolerează așa ceva!). Nu, nu poți transforma orice centimetru pătrat de spațiu urban în parcare: există multe alte moduri de a întrebuința spațiul public, cu siguranță mai utile vieții urbane decît traficul auto ori parcarea. Foarte puțini primari, foarte puțini candidați la primărie au curajul să vorbească deschis despre asemenea abordări alternative...
Anne Hidalgo conduce Primăria Parisului din 2014. A cîștigat cu promisiunea că va face din capitala Franței un oraș „mai ecologic, social și umanist“. Încă din primul mandat, socialista a redefinit politicile urbane și de mediu avînd drept obiectiv principal recuperarea spațiului folosit de mașinile personale în favoarea pietonilor și a bicicliștilor. A stîrnit numeroase controverse (unii o acuză de eco-populism), dar a produs rezultate spectaculoase. Printre altele, a desființat 60.000 de locuri de parcare stradale pentru a lărgi trotuarele sau pentru a crea noi piste ciclabile. O altă măsură de descurajare a traficului auto: viteza maximă de deplasare a mașinilor în oraș e de 30 km/h, cu excepția cîtorva bulevarde și a șoselei periferice, unde se permite deplasarea cu 50 km/h. Iar noul obiectiv al primarului e ca, pînă la sfîrșitul mandatului, Parisul să devină „un oraș de 15 minute“. Pe urmele urbanistului franco-columbian Carlos Moreno, Anne Hidalgo vrea să transforme orașul astfel încît fiecare locuitor să poată ajunge pe jos sau cu bicicleta acolo unde are nevoie într-un sfert de oră. Reamenajarea trotuarelor, a transportului public și a pistelor ciclabile sînt măsuri insuficiente. E nevoie de o mai echitabilă amplasare a spațiilor comerciale și de servicii, a școlilor și spitalelor, a spațiilor culturale & comunitare. E un șantier dificil și riscant, poate chiar utopic, de care s-a apucat cu curaj. O metropolă de dimensiunea Parisului nu are nici o șansă să funcționeze ca Oslo, de pildă, o capitală mică, unde pietonalizarea unor largi porțiuni chiar a scăzut semnificativ poluarea și a crescut calitatea vieții. Însă, în orice caz, prioritățile au fost mutate de pe autovehicule personale pe pietoni. Iar tendința e clară și va marca evoluția urbană. Orașele scandinave spre asta se îndreaptă. Evoluții asemănătoare – chiar dacă nu de aceeași amploare – se pot remarca în multe alte orașe europene, mai mari sau mai mici. La Londra sînt (supra)taxate mașinile care traversează zona centrală; la Geneva nu poți să-ți înregistrezi autovehiculul personal dacă nu faci dovada că ai o parcare de reședință; în multe orașe germane nu mai e permis să circuli cu mașini diesel vechi, poluante.
Cîți dintre candidații la primărie gîndesc altfel? Cîți încearcă să propună orașe pentru oameni – nu pentru mașini?"
["post_title"]=>
string(39) "Orașe pentru oameni, nu pentru mașini"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(36) "orase-pentru-oameni-nu-pentru-masini"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-06-07 10:44:24"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-06-07 07:44:24"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241681"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[16]=>
object(WP_Post)#36776 (24) {
["ID"]=>
int(241752)
["post_author"]=>
string(3) "221"
["post_date"]=>
string(19) "2024-06-06 12:49:37"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-06-06 09:49:37"
["post_content"]=>
string(14727) "Încet-încet, pîș-pîș, oarecum pe nesimțite, literatura își schimbă coordonatele și reperele. Devine altceva. După ce pe căi oculte s-a tot răsucit în jurul propriei personalități și prin varia răzvrătiri mereu s-a autodefinit. După secole de artă poetică, literatura (scris, citit, vorbit, cu propriile ei legi de funcționare și propriile ei ierarhii, la care au contribuit cohorte de nume clopoțitoare) se autodevorează. De ce? Pentru că totul a devenit deja literatură. Printre primele domenii care au contribuit direct la acest proces – work-in-progress – este istoria. Memoria trecutului, individuală și colectivă. Nu mai lungim aceste considerații – care oricum nu schimbă situația într-o lume/viață culturală în care fiecare o ține pe a lui (cu totul regretabil că au dispărut polemicile, și-mi aduc aminte cum Ibrăileanu și Zarifopol își trimiteau articole în care se încontrau înainte de a apărea la gazetă ca să aibă mai mult timp de reflexie pentru răspuns, alte vremuri, alți protagoniști) –, așadar să avansăm cîteva impresii de lectură despre apariții editoriale de ultimă oră. Dincolo de Bookfest, dincoace de realitatea, copleșitoare, din preajmă. Istoria își face de cap, noi doar o consemnăm. Că facem sau nu literatură.
Scriitorul francez Georges Perec (1932-1982) nu face parte dintre numele mari ale literaturii universale. Este apreciat și recunoscut în interiorul breslei literare, dar nu are aura și coronițele gloriei și popularității unor scriitori de talia lui, nu mai dăm nume, aici lista ceahlăilor literaturii mondiale e lungă, pot și cititorii noștri să completeze. Eu îmi permit să avansez doar numele lui Proust, James Joyce și Robert Musil, puncte de reper în proza ultimilor 100 de ani. Și mersul înainte al literaturii, dacă se poate admite așa ceva într-un domeniu extrem de deschis, pe cît devine conservator cînd ne așteptăm mai puțin. Totul e posibil, totul e permis, de ce nu. Poate fi Georges Perec – repet, puțin ventilat și în spațiul românesc, cu toate că în afară de romanul Lucrurile, apărut și în România în 1967, în buna colecție „Meridiane“ de la Editura Univers, au mai apărut cîteva cărți, patru la număr, între 1996 și 2016 – introdus și pus alături de cei trei corifei consacrați deja la o nemurire care oricum nu prea folosește la nimic? Răspunsul ar putea fi afirmativ, dacă avem răbdarea să ducem la capăt capodopera lui Perec Viața ca mod de întrebuințare (Editura Univers, 2024, colecția, prestigioasă, „Romanul secolului XX“, o ediție excelent realizată, traducere, prefață, note și îngrijirea, exemplară realmente, de Mircea Ardeleanu). Spre nedumerirea mea, nu am găsit pe net nimic despre acest critic/istoric literar care face chiar o treabă excelentă sub aripa, deseori ocrotitoare, a anonimatului. Sigur că lucrurile poate că nu stau chiar așa cum exagerez eu la iuțeală, impresionată tare de romanul lui Perec, pe care-l descopăr sub semnul unei uriașe uimiri. Mereu avem senzația că am citit tot ce era de citit, mereu descoperim că, pe lîngă ierarhiile deja canonice, mai există cîte ceva de similar interes. Un roman complex, abil și subtil structurat, un puzzle cu istorii variate și personaje care se plimbă, sub diverse forme și voci, de la un capitol la altul, plecînd de la viața unui pictor, Bartlebooth, un personaj precum Bloom și Molly, care umplu cu viețile lor zidurile ce dispar și ne lasă să intrăm prin toate încăperile unei vaste zidiri/construcții romanești. La propriu și la figurat: planul imobilului și anexele, index, repere cronologice, reamintirea unora dintre întîmplări și notele – peste 150 de precizări și explicații alcătuiesc o solidă armătură a unui proiect literar dus la capăt. Aș zice că Viața ca mod de întrebuințare ar merita redescoperit ca roman și luat în serios ca mesaj existențial.
Sir Max Hastings nu este literat, nici istoric, dar este membru al Royal Historical Society și al Royal Society of Literature. Cunoscut, recunoscut, apreciat, un nume respectat în branșa jurnaliștilor de talie internațională. Dar acceptat, cu peste o duzină de importante lucrări, și ca istoric militar. De ce nu ar putea fi asociat ca un nume de vază și printre scriitori, fiind dovedit deja că majoritatea istoricilor fac o bună treabă și ca povestitori de excepție? Avem la îndemînă două masive tomuri. Primul ar fi Războiul secret. Spioni, coduri și partizani (1939-1945) (Editura Polirom, 2024, traducere din limba engleză de Lucia Popovici, apărut inițial în 2015), de care ne vom ocupa acum, lăsînd pentru o proximă ocazie/grupaj o altă fabuloasă carte/poveste, Nemesis. Bătălia pentru Japonia. 1944-1945 (tot la Editura Polirom, 2024, traducere de Miruna Andriescu), ce a apărut în aceeași bună colecție „Historia“, coordonată de istoricul Mihai Răzvan Ungureanu, altfel dispărut de pe radarele unei actualități care-și devorează propriile vedete, ce l-a avut ani în șir pe ecrane printre protagoniști). O carte-colecție de personaje/agenți de toate felurile, din toate colțurile lumii, care au lucrat ba pentru unii, ba pentru alții, ba pentru mai mulți. Unii mai cunoscuți – precum agentul sovietic Richard Sorge sau faimosul Canaris german –, alții de care nu s-a prea auzit – matematicienii britanici care au spart codurile germane și care au făcut minuni pentru țările în slujba cărora au lucrat. Exemple sînt multe, povești dintre cele mai relevante. Ieri, ca și azi. Războiul secret și anonim de multe ori nu a fost mai puțin important decît cel de pe front. Este clar că R.W. Jones, ofițer de informații britanic, în frac, cu joben pe cap, un copil în brațe și altul alături de soție, fotografiat în 1945 la Palatul Buckingham la o ceremonie de învestire, are o altă ținută și impune respect față de nu mai spunem cine, azi căzut în dizgrație și cu acuze grave pe cap. Spionii și activitățile secrete au făcut mereu lucruri ce nu au ajuns la urechile și pe mîna marelui public. Asta a fost și a rămas menirea lor. Serviciile Secrete britanice au fost, este o concluzie a cărții, mult peste ce au reușit să ofere naziștii germani. De luat aminte și de citit pe îndelete.
David Fromkin (1932-2017) este un alt istoric american, autorul unei excepționale și atotcuprinzătoare saga, cu care a și debutat cu decenii în urmă. În 1989. Contrar mersului firesc al unei profesii, în care marile lucrări sînt realizate la senectute, după o lungă experiență de bibliotecă și arhive. În timp ce geniile din matematică/fizică, științe în general, oferă realizările lor capitale la vîrstele unor juneți pline de explozia unor minți strălucite. Nu descopăr eu roata, preiau din statisticile altora. Pacea care a pus capăt păcii. Căderea Imperiului Otoman și crearea Orientului Mijlociu Modern (Editura Litera, 2024, traducere din limba engleză de Adriana Vulpe) este o vastă panoramă a destrămării Imperiului Otoman și a reconfigurării, așa cum direct ni se precizează din titlul lucrării, a Orientului Mijlociu. În formele lui de azi, care ne livrează nu puține bătăi de cap care dau iar lumea peste cap. E de ajuns să deschidem televizorul. De ce este importantă această lucrare care se citește în tihnă, cu mari pauze de meditat și nu neapărat pe nerăsuflate, cum era o vorbă cîndva? Pentru că firul evenimentelor istorice, politice și militare este asezonat cu variate glose și paranteze, subtile comentarii care ne lămuresc – atunci cînd nu ne și informează – despre aspecte mai puțin vînturate dintr-un trecut despre care știm și nu prea știm bine ce și cum și cînd și mai ales de ce. De exemplu, pentru cei mai neștiutori ca mine, a fost relevantă detalierea Bătăliei de la Gallipoli, din Primul Război Mondial, unde asaltul Marinei britanice, al flotei anglo-franceze nu a fost la fel de eficient susținut de trupele australo-neozeelandeze. Care au avut de înfruntat nu doar artileria de coastă turcească, ci și experiența ofițerimii germane, care a coordonat abil apărarea. Eșecul unei debarcări infructuoase a condus la consecințele teribile ale primului genocid din secolul al XX-lea. Și tot așa, unde dai și unde crapă, crapă mereu cîte ceva într-o istorie sîngeroasă, care nu se mai termină nici azi. Chiar dacă Churchill are o grozavă posteritate, vinovăția lui la eșecul de la Gallipoli este azi recunoscută unanim. Chiar dacă spus în șoaptă.
Absolventă de istorie-filozofie, cu un doctorat în psihologie și cu o bogată activitate pedagogic-universitară, jurnalistică și editorială, Lavinia Betea este un bun exemplu pentru demersul nostru. Jurnalistă activă și neobosită, autoare a peste două duzini de cărți, una mai incitantă ca alta, abordînd subiecte/teme/personaje dintre cele mai controversate (una e să te ocupi de Martha Bibescu și de lumea ei, alta de Ștefan Andrei și de soții Ceaușescu, cîndva lideri ai regimului comunist) din istoria recentă, Lavinia Betea ne face și de această dată o mică-mare surpriză. Prin volumul recent apărut Prințesele roșii. Femei și bărbați, părinți și copii în ideologia și cotidianul comunist (Editura Corint, 2024, cu un consistent „În loc de prefață“ din 30 august 2023 și trei mottouri, din Stalin: „Toată lumea vorbește de mine ca despre un mare o de stat și în acest timp, nu am pe nimeni cu care să beau o cană de ceai“, Brejnev și Nicolae Ceaușescu, ilustrative pentru poveștile, care mai de care mai spectaculoase, ce urmează). După ce ne-a tot livrat cărți despre mai-marii lumii comuniste, după ce ne-a introdus într-o lume greu accesibilă marelui public, cea a nomenclaturii de Stat și de Partid, de această dată ni se relevă universul copiilor acestor oameni care au condus destinul României comuniste. Și al unui întreg popor. Pătrundem în intimitatea unor vieți de familie – uimiți de fiecare dată și la fiecare pas pe care-l fac narațiunile ce se înșurubează dintr-o succesiune de comentarii, analize, interviuri și mărturii, toate aglutinate într-o narațiune coerentă, în care ficțiunea lipsește cu desăvîrșire. Mărturii și confesiuni ale unora și altora dintre cei care au gravitat în jurul/centrul puterii – de la Lica Gheorghiu, fata liderului comunist Gh. Gheorghiu-Dej, la Zoia Ceaușescu, unul dintre copiii urmașului la puterea supremă în Statul român – sînt încastrate într-o serie mai largă de narațiuni legate de destinul și soarta, în general la fel de nefericite, ale copiilor liderilor de la Kremlin. Viața de familie în comunism. Rolul și locul femeii într-o astfel de societate. Că este vorba despre Svetlana, fata lui Stalin, că este vorba despre Ana Pauker, ce a basculat între Moscova și București. Că este vorba despre puzderia de neveste și iubite de tot felul. Mai totul e pus sub semnul unor nefericiri în lanț, mai mult sau mai puțin asumate înlăuntrul unei lumi care s-a autodevorat. Două lungi interviuri închid volumul ce deschide multe alte interogații. Mândra Gheorghiu ne introduce în lumea bunicului său, în timp ce Dinu Angelescu ne relatează aventura sa existențială și parțial conjugală cu Zoia Ceaușescu. Nu e nimic amuzant, totul pare pus sub semnul unei nefericiri asumate din start. Dincolo de picanteriile de culise, dincoace de portretele ce se întrețes cu întîmplările în care sentimentele unor oameni sînt busculate de limitările unui regim coercitiv. Ce este firesc și autentic între ființe umane capătă note absurde și accente de coșmar. Bunăstarea de care au beneficiat cei din preajma liderilor comuniști a fost plătită scump. Nu știm ce am putea alege dacă am fi în postura de a opta pentru o anume situare în sau în afara acestui insectar. "
["post_title"]=>
string(70) "Lecturi în vremuri de austeritate. Istoria ca literatură. Și invers"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(65) "lecturi-in-vremuri-de-austeritate-istoria-ca-literatura-si-invers"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-06-06 12:49:37"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-06-06 09:49:37"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241752"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[17]=>
object(WP_Post)#36775 (24) {
["ID"]=>
int(241734)
["post_author"]=>
string(2) "84"
["post_date"]=>
string(19) "2024-06-05 11:12:53"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-06-05 08:12:53"
["post_content"]=>
string(12060) "[caption id="attachment_241738" align="alignright" width="193"]
Copertă de dosar cu patru perforații[/caption]
Miniștri s-au văzut puși la zidul infamiei și ziariști – scoși din viața profesională în epoca în care arhiva fostei Securități era instrumentul infailibil de verificare a moralității. Nici două decenii mai tîrziu, o sursă necunoscută transmite presei două file (trei pagini) presupus produse de Securitate despre o anume recrutare și anume note date de primarul în funcție al Capitalei, Nicușor Dan, pe cînd avea 17 ani, iar apele se împart în două: cui nu-i e simpatic N.D., i-a pus instant parafa de securist, cui îi e simpatic, a jurat din prima clipă, cu argumente demne de detectivistică instant, că e făcătură. La mijloc, unde nu se mai întîlnesc apele, au rămas presa independentă și cercetătorii de arhive.
Pentru că există riscul cît se poate de concret să cădem, societal, din găleata „tot ce ne zice cineva că vine de la Secu e adevărul absolut” în găleata „dacă nu ne convine informația, documentul e fals, vor dușmanii să-i dea jos pe-ai noștri”, acest text nu e este despre cît de fals e documentul privindu-l pe Nicușor Dan. E despre de ce avem nevoie de un minim fundament de gîndire critică (căci da, pot apărea texte de arhivă care nu seamănă cu altele fără să fie false doar fiindcă ne contrazic certitudinile), de ce nu poate veni pe loc nici o autoritate care să garanteze în secunda doi că documentul e fals (dar trebuie să vină, cît mai repede, cu demonstrația pe probe dacă e sau nu e) și de ce, în general, trei pagini de arhivă, doar ele, nu schimbă nimic (și de ce, dacă luăm orice creație a Securității drept certificat de bună sau rea purtare, sîntem morți).
Să începem cu problema formală.
Watermark CNSAS și numărul filei[/caption]
A doua zi după punerea în circulație a materialului despre primarul în funcție, CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) a anunțat că acele file nu au fost furnizate de instituție. Asta știa, deja, multă lume, pentru buna rațiune că documentului îi lipsea watermark-ul CNSAS (o „ștampilă” cu numele Direcției Arhivă, ora și data realizării copiei digitale, în partea superioară a paginii) – care nu poate fi șters, pur și simplu, fiindcă (spre iritarea, în alte cazuri, a multora) e plasat aproape mereu peste elemente scrise ale filei.
Principala funcție a „ștampilei” în cauză este de a garanta proveniența și autenticitatea materialului ca venind dintr-un dosar al fostei Securități. În absența watermark-ului, nu există garanția că ceva nu provine din acele dosare (de aici și formularea CNSAS – „instituția nu a eliberat documentul”), ci doar că respectiva copie nu a fost făcută legal și nu există certitudinea originii ei. Și astfel ajungem la punctul următor:
Un exemplu de document cu găuri de încopiere[/caption]
Că raportul nu arată, structural, ca celelalte, similare, din aceeași perioadă e o observație făcută de mulți cercetători. Poate nu pune CNSAS la dispoziție destule dosare. Dar oare ce era atît de special în deplasarea unor elevi la o olimpiadă încît să lipsească ȘI indicativul de redactare din josul ultimei pagini (e vorba de inițialele persoanei care a redactat documentul, plus/minus numărul de file, numărul de exemplare, un alt indicativ numeric și data – v. foto)?
Avem un tablou, găsit în casa anonimă a unei bătrîne anonime, care e și nesemnat. Cum dovedim, totuși, că e un El Greco? Ajunge faptul că vînzătorul are o față de încredere?
*
Cît privește fondul, ce spune documentul, nu sînt în măsură să am opinii, problema participărilor unor minori la evenimente internaționale în anii 1980 nu e domeniul meu, însă, așa cum bine zice și Dumitru Lăcătușu pentru Hotnews, un simplu raport al Securității nu înseamnă mare lucru în afara contextului și a coroborării lui cu alte surse. Fiindcă documentele Securității nu sînt cuvîntul Domnului, sînt o perspectivă interesată (de urmarea unor anume linii sau de nevoia personală de a minți despre niște lucruri) și inerent limitată (pe cît era și competența ofițerilor în materie de artă, sănătate, învățămînt) asupra unor realități cu grade diverse de complexitate. Iar în ansamblul lucrurilor, conținutul acestor dubioase hîrtii despre Nicușor Dan nu înseamnă nimic (sau nu mare lucru).*
Dacă cineva, de pildă, ar extrage doar un anume document dintr-un dosar, document în care, să zicem, ofițerul DSS explică potențialul unei anume actrițe de a furniza informații despre reprezentanți ai ambasadelor și alți străini – și disponibilitatea ei de-a o face –, ar trage o cu totul altă concluzie decît dacă ar avea acces și la materialele care-l însoțesc. Materiale în care ofițerii colectează mizerii despre viața personală a femeii, în contextul în care fostul ei soț emigrase în Occident, iar cel de-al doilea, pe care-l adora, tocmai rămăsese ilegal în străinătate. Ce contează mai mult, primul document pomenit sau ansamblul lor – care arată nu o colaborare, ci un mecanism de șantaj și exploatare a unui impas emoțional al unei ființe vulnerabile? Oare cum ar fi arătat viața politică în România dacă nu ne-am fi înghesuit cu toții să credem prima hîrtie despre Mona Muscă ieșită din dosarele Securității? Și în cam cît timp ar trebui, acum, să iasă CNSAS și să ucidă din fașă instrumentalizarea electorală a ideii de document al Securității?" ["post_title"]=> string(97) "Uite securistul, nu e securistul, cine e securistul? Despre Nicușor Dan și tabloul lui El Greco" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(92) "uite-securistul-nu-e-securistul-cine-e-securistul-despre-nicusor-dan-si-tabloul-lui-el-greco" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-06-07 10:44:34" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-06-07 07:44:34" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241734" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [18]=> object(WP_Post)#36774 (24) { ["ID"]=> int(241732) ["post_author"]=> string(4) "1717" ["post_date"]=> string(19) "2024-06-05 10:43:32" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-06-05 07:43:32" ["post_content"]=> string(4375) "În data de 14 mai 2024, a avut loc la Colegiul Național „Gheorghe Șincai” din București Simpozionul Internațional „Lucian Blaga – om de cultură și educator al conștiinței naționale”, aflat la a VII-a ediție. Trebuie menționat că această întîlnire a iubitorilor operei și personalității lui Blaga s-a desfășurat în fiecare an la începutul lunii mai (în apropierea celor două zile care au marcat nașterea și moartea poetului – 6 și 9 mai). Anul acesta, cei trei organizatori au fost CRIFST – Academia Română Filiala Timișoara, Universitatea de Vest din Timișoara și Colegiul mai sus menționat. Acest lăudabil demers a debutat în anul 2018, ca simpozion regional, după doi ani a devenit național, iar în cel de-al treilea an, internațional. Anul acesta, ca și în anii precedenți, au participat profesori universitari, filosofi, scriitori, istorici și critici literari, profesori din țară și din afara ei (Italia, Viena, Spania, Republica Moldova) precum Michael Jones, Mihaela Bacali, Octavian Soviany, Ovidiu Constantin Cornilă, Alin Alexe, Gina Puică, Florin Lobonț, Daniel Cristea-Enache, Cosmin Neidoni, Marius Golea,Valeriu Șofronie și mulți alții, care au prezentat studii interesante despre multiple aspecte ale operei poetului născut în Lancrăm. Profesor de logică și filosofie la colegiul-gazdă, Valeriu Șofronie este și cel care a inițiat și gîndit constant acest eveniment. La fiecare simpozion s-a lansat cîte un volum colectiv dedicat lui Blaga, cu sprijinul neprețuit al Editurii Universității din București, volum prin care autorii studiilor au mai adăugat o „cărămidă” la edificiul complex al receptării unui mare poet al literaturii noastre. După cum menționează editorii ultimului volum, „dacă toate operele cu adevărat mari au nevoie de interpreți și interpretări, atunci nu există operă, de o parte – și interpretările la operă – de cealaltă parte. Există o singură lume, un Dasein al creației, care unește într-o singură ființă creatorul, opera sa, orizontul cultural care i-a făcut cu putință creația și lungul șir al criticilor operei.” Intersecțiile culturale regăsite de fiecare dată în volumele lansate prin intermediul acestui proiect vizează domenii variate precum filosofia, cu nenumăratele ei domenii, logica, epistemologia, istoria, poezia, critica și istoria literară, etimologia, psihologia, teologia etc. Cîteva titluri apărute de-a lungul anilor sînt Rost și rostire în opera lui Lucian Blaga (2024), Imersiuni în opera lui Lucian Blaga (2023), Diferențiale critice (2022), Ultimul Blaga (2021), Posteritatea lui Blaga (2019). Fiecare dintre studiile publicate cu această ocazie reiterează aceeași certitudine conform căreia Blaga ne provoacă mereu la citire și recitire, la aprofundarea unui univers poetic vast, atît în sincronie, cît și în diacronie, în literatură și în filosofie. Ceea ce face interesant evenimentul și pentru elevi este că au prilejul – cei preocupați de studiu și analiză – să scrie și să își prezinte, în acest cadru academic, propriile opinii referitoare la opera unui scriitor pe care îl descoperă la clasă, dar îl aprofundează în bibliotecă. În cadrul evenimentului s-a lansat și noul număr al revistei Colegiului „Gheorghe Șincai”, Hronica, un adevărat diamant, șlefuit de elevi talentați și inimoși care coordonează, în diferite forme, acest exercițiu de imaginație și originalitate. (Luminița Gheorghiu)" ["post_title"]=> string(62) "Un simpozion dedicat scriitorului și filozofului Lucian Blaga" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(61) "un-simpozion-dedicat-scriitorului-si-filozofului-lucian-blaga" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-06-05 10:43:32" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-06-05 07:43:32" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241732" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [19]=> object(WP_Post)#36773 (24) { ["ID"]=> int(241730) ["post_author"]=> string(4) "1561" ["post_date"]=> string(19) "2024-06-05 10:39:56" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-06-05 07:39:56" ["post_content"]=> string(8713) "[caption id="attachment_241731" align="alignright" width="205"]
John Carr, Evadarea din ghetou, Traducere din limba engleză de Cora Radulian, Editura Litera, Bucureşti, 274 p.[/caption]
Jurnalist, corespondent şi crainic, John Carr a reconstituit, în Evadarea din ghetou, povestea tatălui său, Henry Carr, începînd cu copilăria sa în Lodz, continuînd cu aventura evadării din ghetou, cu picareştile sale treceri prin mai multe ţări, pînă la sosirea în Anglia şi angajarea în armata poloneză, transferul în armata britanică, stabilirea în Marea Britanie, unde şi-a făcut o familie. În mare parte, cartea este centrată pe fuga copilului de 14 ani din ghetoul din Lodz, după ce a omorît un paznic neamţ, pe întîlnirile salvatoare cu oameni care i-au arătat bunătate în marea de persecuţie, de ură şi foamete pe care au adus-o ascensiunea nazistă şi războiul în lume. Evadarea în ghetou are la bază conversaţiile şi interviurile cu tatăl său, precum şi interviurile cu Heniek, vărul tatălui său, însă nu este o carte memorialistică în care întîmplările sînt redate cuvînt cu cuvînt de către cel care se destăinuie. Evadarea în ghetou este construit ca un roman plin de suspans şi aventuri.
În prima parte, Heniek vorbeşte despre viaţa familiilor Herszman şi Lewkowicz la Lodz, în perioada interbelică, care trăiau într-o clădire de pe strada Zagajnikowa, unde se amestecau etniile şi religiile. Doi dintre băieţii familiei Herszman, Chaim şi Şhrulek, şi vărul lor Heniek erau prieteni la toartă, formau „Sfînta Treime“, porecla dată în glumă celor trei veri a fost inventată de prietenul lor catolic Cesek Karbowski, care locuia în aceeaşi clădire. Înainte de ascensiunea lui Hitler şi invadarea Poloniei, comunităţile de copii tind să ignore diferenţele identitare şi tensiunile dintre adulţi. „Sfînta Treime“ are prieteni polonezi şi germani deopotrivă, iar pasiunea care-i uneşte este fotbalul. Cu toate astea, chiar şi în vremuri de pace, evreii sînt supuşi umilinţelor şi discriminărilor. Iar bandele de copii nu făceau excepţie. De multe ori, „Sfînta Treime“ scăpa de chelfăneală doar pentru că nu prezenta specificul evreiesc, adică avea pielea albă, părul deschis la culoare şi trăsături ariane. În schimb, dacă erau abordaţi de bande de copii evrei, trebuia să facă dovada evreităţii lor, să-şi arate penisurile circumcise, ca să nu ia bătaie. Acest joc al alterităţii, al adoptării unei identităţi în funcţie de situaţie şi interes va deveni, pe parcursul cărţii, parte importantă a procesului de salvare al lui Chaim Herszman, cel care avea să împrumute mai multe nume şi identităţi pînă la a deveni Henry Carr. Relatarea lui Heniek continuă cu viaţa din ghetou şi sfîrşeşte cu uciderea paznicului neamţ lîngă gardul de sîrmă ghimpată şi fuga lui Chaim din ghetou.
Ştafeta narativă este preluată de Henry Carr, care face o mică descriere a arborelui genealogic şi a comunităţii tripartite în care trăia, cu polonezi, germani şi evrei la un loc, precizînd mereu cît de periculos era să fii evreu şi cum blonzeala sa şi faptul că nu purta însemne evreieşti l-au scutit de multe necazuri. Dintr-un episod din copilărie, reiese că era periculos nu numai să fii evreu, ci şi să fii prieten al evreilor. Astfel, Mietek, unul dintre fraţii familiei Karbowski, este ucis de Adolf tîmplarul, căruia i-a ţinut piept pe terenul de fotbal, atunci cînd a fost atacat pentru că joacă fotbal cu „împuţiţii de evrei“. Ca să poată da o mînă de ajutor familiei sale, să lucreze ocazional în vreo prăvălie, Chaim se sfătuieşte cu prietenul său, Cesek Karbowski, şi îşi ia numele de Henryk Karbowski, pe care-l va folosi de multe ori în timpul fugii sale de nazişti. Precaritatea situaţiei evreilor şi a condiţiei lor se va înrăutăţi odată cu invadarea Poloniei de armata celui de-Al Treilea Reich. Descumpănirea, deruta, panica pun stăpînire pe cele două familii, Herszman şi Lewkowicz. Ce-i de făcut, încotro să se îndrepte? Nathan, fratele cel mare al lui Chaim, se hotărăşte să treacă Bugul clandestin şi să ajungă în Uniunea Sovietică, urmînd apoi să-i aducă pe toţi membrii familiei. Mulţi evrei se hotărăsc să fugă din faţa urgiei naziste. Unii reuşesc, dar mulţi pier încercînd să treacă graniţa. Chaim arată apoi cum s-a constituit ghetoul şi cît de greu era să supravieţuieşti acolo, în condiţii de foamete, mizerie şi lipsă de îngrijire medicală. Ajunge la episodul uciderii santinelei din ghetou şi la fuga sa. Singur, fără acte, fără bani, Chaim îşi propune să treacă precum Nathan în Uniunea Sovietică, însă planurile sale se vor schimba de mai multe ori şi va trece prin Germania, Franţa, Spania, pînă va ajunge în Anglia, după un lung periplu plin de spaime şi încercări, avînd ca sprijin inteligenţa, care-l va ajuta să jongleze cu identităţile în funcţie de context, şi cîţiva oameni dispuşi să rişte pentru a-l salva.
Povestea supravieţuirii lui Chaim este una care arată cîtă perseverenţă, cît curaj şi cîtă inventivitate i-au trebuit unui adolescent ca să reuşească să se strecoare prin plasa de sîrmă ghimpată pe care o ţesuseră naziştii în mai multe ţări. Este şi povestea unor întîlniri marcante şi salvatoare: cu bătrînul evreu Jakub şi cu soţia sa Rena, care-l ascund la brutăria din Wlodowa, cu Walther, ofiţerul neamţ care-l ia la el acasă crezîndu-l un Volkdeutsche rămas orfan, şi cu mulţi alţi oameni care i-au întins o mînă de ajutor.
Povestirea, făcută într-un mod simplu, personal şi susţinut, te atrage şi te ţine pe tot parcursul ei cu sufletul la gură. Pe lîngă aventura salvării lui Chaim, periplul său prin mai multe ţări dezvăluie şi atmosfera de război şi de teroare în care trăiau multe comunităţi, nu numai cele evreieşti, ci şi cele poloneze, franceze şi spaniole.
Evadarea din ghetou aduce şi o reflecţie asupra identităţii, a felului în care ea poate salva sau ucide. Identitatea evreiască a lui Chaim îl condamnă la viaţa în ghetou sau la exterminare, în timp ce identitatea lui Henryk îi aduce salvarea. Chiar şi în Anglia, după ce nu mai există pericolul exterminării, Chaim păstrează numele de Henryk Karbowski, continuă să îmbrace o altă identitate ca o „manta protectoare“ împotriva discriminărilor şi a umilinţelor din cadrul armatei libere poloneze şi împotriva antisemitismului din societate, care nu a dispărut după Holocaust. Iar pentru a se căsători cu iubita sa Angela, Henryk Karbowski, devenit Henry Carr, se va converti la catolicism şi va avea familia fericită la care a visat. La mulţi ani după ce se va descoperi că este evreu, după ce îşi acceptă evreitatea şi se simte despovărat de faptul că fiii săi catolici nu-l condamnă nici pentru tăinuire, nici pentru originea sa evreiască, Chaim va accepta să-şi povestească viaţa fiului său John Carr, de care se va apropia pe parcursul destăinuirilor. Iar concluzia fiului său: „După toate lucrurile la care fusese martor şi după cele prin care trecuse, tata nu merita un permis de liberă trecere, ci înţelegere şi acceptare necondiţionată. Este ceea ce este“. Şi dacă fiul nu pune în discuţie alegerea făcută de tatăl său, nici noi, cititorii, nu putem să o facem, în schimb, putem conştientiza faptul că identitatea celuilalt, culoarea, etnia, religia, limba, obiceiurile nu trebuie să mai fie o povară sau să conducă la discriminări şi persecuţii. Lectura cărţii lui John Carr ar trebui să fie o lecţie de respect pentru alteritatea celuilalt. "
["post_title"]=>
string(43) "Cînd identitatea te salvează sau te ucide"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(41) "cind-identitatea-te-salveaza-sau-te-ucide"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-06-05 10:39:56"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-06-05 07:39:56"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241730"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[20]=>
object(WP_Post)#36772 (24) {
["ID"]=>
int(241729)
["post_author"]=>
string(4) "2151"
["post_date"]=>
string(19) "2024-06-05 10:38:02"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-06-05 07:38:02"
["post_content"]=>
string(8037) "Publicată de Anton Holban în 1932, Parada dascălilor nu este un roman propriu-zis, ci o incursiune – lipsită de un fir epic călăuzitor – în viața școlii românești din interbelic, pe care scriitorul avusese prilejul să o cunoască la fața locului. Deși contemporanii lui Holban au încercat să descopere modelele reale ale personajelor, autorul a ținut să precizeze: „Orice carte cu veleități de creație trebuie să pornească de la observații necruțătoare asupra ta sau asupra altora. Asta nu înseamnă să scoți fotografii. Aceste observații le combini, le retușezi, le gradezi după legi proprii pe care n-ai putea să le explici. Nu trebuie ca cineva să se recunoască în Parada dascălilor. Pentru a construi fiecare siluetă am întrebuințat gesturi sau vorbe de la mai mulți oameni, de la mai multe școli din diferite orașe, uneori chiar în afară de școală. [...] Cu precizie n-am voit să redau decît atmosfera“. Cartea va fi așadar una „de atmosferă“ și va înfățișa viața de cancelarie dintr-un liceu de provincie, dîndu-i prilej scriitorului să-și mai exerseze încă o dată, după Romanul lui Mirel, penelul de portretist și să realizeze, cu o acribie de entomolog, o colecție de figuri aproape în totalitate grotești, în care rar se strecoară cîte o notă de duioșie sau cîte un fior de tragism. Portretele schițate de Holban sînt în marea lor majoritate caricaturale, ele proiectează o lumină demistificatoare asupra școlii din epocă, un demers ce poate îi va fi scandalizat pe mulți, dar căruia Pompiliu Constantinescu (și el profesor de liceu!) îi găsea o deplină justificare: „E semnificativă atenția pe care scriitorii încep s-o acorde deformațiilor sufletești ale unei bresle cu o fizionomie bine conturată și din nefericire minată de un ridicul din ce în ce mai accentuat. [...] Școala românească nu dă numai diplome de știință și apostoli de carnaval; ea este și o colecție de vietăți pitorești, cu indigențe specifice și ipocrizii ascunse sub un prestigiu aureolat. Fără voie, deci, literatura inspirată din viața didactică va conține și o critică a psihologiei de breaslă….“.
Protagoniștii acestei profesoriade burlești au cîteva trăsături comune: lipsiți de preocupări intelectuale și de o cultură generală acceptabilă (cei mai mulți ignoră tot ce nu ține de domeniul lor strict de activitate), sînt pătrunși de importanța rolului lor; vanitoși, se simt ofensați foarte ușor și nemulțumiți că nu li se recunosc meritele reale sau imaginare; sînt puși mereu pe petiții și reclamații; își tratează elevii fără empatie, le place să trăncănească la nesfîrșit și au o anumită slăbiciune pentru glumele vulgare, dar mereu cam aceleași, ce mai înviorează atmosfera cenușie din cancelarie. Ceea ce îi individualizează sînt – în descendența lui Caragiale – „suciturile“, feluritele manii, automatismele. Astfel, profesorul Berechet e obsedat de filologie. „Nu cred că a trecut vreodată o jumătate de oră fără să explice originea vreunui cuvînt. Vorbește tot timpul singur sau cu oricine i-ar ieși în cale, gata să dea noi explicații. Și în timp ce vreun dascăl povestește anecdote sau se plînge de vreun necaz, domnul Berechet îl întrerupe la fiecare cuvînt ca să-l corecteze, stricînd gluma sau făcînd ridicolă supărarea. Cînd citește vreun ziar, se indignează la fiecare rînd sau, dacă citește procesele verbale ale conferințelor școlii, îi face ignoranți pe toți dascălii. Vorbește despre cuvinte tot timpul și oriunde; în recreații, în clasă, pe stradă.“
Un „ciudat“ este și profesorul de filozofie Hanibal Ionescu, care are – spun gurile rele – o slăbiciune pentru elevele de liceu, se consideră un „nedreptățit“ și se plînge ministerului, așteptînd apoi răspunsul acestuia „asemeni lui Tristan pe țărmurile Bretaniei, scrutînd zările după Isolda“, dar mai ales nutrește o teamă bolnăvicioasă față de cîini, și față de animale în general: „Nu putea suporta cîinii. La un colț de stradă sta în conversație animată cu nemțișorul Fritz și cu domnul Lungeanu, cel mai pașnic dintre profesori. Deodată, domnul Hanibal, spre surprinderea celorlalți, fără vorbă, îi părăsi în fugă, și era amuzant de văzut corpul imens, cu barba fluturîndă, fugind. Au descoperit misterul curînd: în apropiere își făcuse apariția o javră mititică, abia coborîtă dintr-un manșon parfumat. De altfel, domnul Hanibal se temea de orice animal, și cînd vedea un călăreț mînînd falnic roibul spre admirația duduilor, sau vreo gloabă care abia își tîra picioarele, traversa strada, precaut“. Ceva mai puțin caricaturizat, privit cu o oarecare duioșie și înțelegere, profesorul de română Ion Dicea împinge arta despicării firului în patru pînă la cote supreme: „Erau tragice și comice în același timp ezitările lui în fața celei mai mici hotărîri, să se mute de pildă. [...] De-i lăudai o cameră, era parcă nemulțumit, căci începeau grijile, s-o vadă, să discute prețul, și-și căuta argumente ca să se convingă să renunțe la ea: era prea aproape sau prea departe de liceu, prea în fundul curții sau prea în stradă, n-avea perspectivă și n-avea aer, trebuia să fie prea friguroasă iarna și prea călduroasă vara. Și apoi, după multă chibzuială, se hotăra pentru cine știe locuință caraghioasă“. Din această paradă profesorală nu avea cum să lipsească părintele Mihalache, căruia naratorul îi conferă, într-un fel, rolul de raisoneur: „Două picioare dolofane, mereu despărțite ca să încapă o burtă proeminentă, ornată cu un lanț de aur. Deasupra o bărbiță rotundă. [...] În cancelarie se caracterizează cerînd țigări dascălilor cu o savantă artă. [...] În afară de acestea, povestește anecdote pornografice. [...] Elevii spun că el face orele cele mai plictisitoare“. Iar propoziția pe care o rostește cel mai frecvent – „N-o să schimbi dumneata lumea“ – exprimă perfect condiția unei umanități lipsite de orizont (căreia dăscălimea și, într-un sens mai larg, provincia îi servesc de eșantioane reprezentative), care duce o existență redusă la manii mai mult sau mai puțin inocente, la automatisme comportamentale, o existență în care totul se repetă la nesfîrșit și în care nu se întîmplă niciodată nimic“. Și dintr-o asemenea perspectivă, lipsa de substanță epică a cărții lui Anton Holban este perfect explicabilă. Iar miza ei e mai gravă decît ar părea la prima vedere. Scrisă cu dezinvoltură, parcă în joacă, de mîna unui caricaturist îndemînatic, dar destul de blajin, mai mult umoristică decît satirică, Parada dascălilor nu e totuși doar un simplu divertisment. Dacă în Romanul lui Mirel era demitizată adolescența, de data aceasta scriitorul aruncă lumini demistificatoare asupra unei instituții aproape tabu: școala din interbelic, al cărei mit se perpetuează pînă în zilele noastre. Și odată cu școala ei, este demitizată o întreagă societate despre care ne-am obișnuit să vorbim numai în superlative. Puțin citită, necunoscută de cititorul mediu, această carte, apărută în 1932, se dovedește actuală și astăzi, cînd școala nu mai este un tabu, ba dimpotrivă."
["post_title"]=>
string(12) "Profesoriada"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(12) "profesoriada"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-06-05 10:38:02"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-06-05 07:38:02"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241729"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "1"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[21]=>
object(WP_Post)#36771 (24) {
["ID"]=>
int(241727)
["post_author"]=>
string(4) "5147"
["post_date"]=>
string(19) "2024-06-05 10:35:07"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-06-05 07:35:07"
["post_content"]=>
string(10686) "[caption id="attachment_240894" align="alignright" width="197"]
Mihai RADU, Respiră!, Editura Polirom, Iaşi, 2024, 160 p.[/caption]
Respiră! de Mihai Radu este în primul rînd un roman-parabolă despre omul-știre și contrafacere sau despre cum a ajuns adevărul să nu mai conteze deloc dacă de pe urma distorsionărilor se scot bani. E, în fond, un roman despre dezumanizare în sens orwellian. Oroarea devine fapt divers, umanul se comprimă în cîteva secvențe, rulează în buclă, e capitalizabil, apoi se banalizează, arde și dispare. E cert că romanele lui Mihai Radu (căruia îi plac simbolurile și metaforele) urmează o schemă mai subtilă decît ce se vede din prima. Poți să le parcurgi și din afară, fără să descui ușa, dar se pierde mare parte din distracție.
În construcția circulară a romanului, scena din deschidere (o punere în abis) are o dublă funcție: creează tensiune, operează ca un factor amenințător, care induce sentimentul apocalipsei, dar anunță și opțiunea prozatorului pentru un anumit tip de discurs. Teoretizările (mascate) asupra modalităților/posibilităților de a relata ceva/de a reprezenta realul plasează discursul ca metodă de livrare a conținutului/a evenimențialului în centrul interesului romancierului pînă la un punct, aș spune că primele cinci capitole (pînă la întîlnirea dintre Geo și Adina) ascund indicii despre modul în care autorul și-ar dori să-i fie citit romanul. Mai mult, în capitolul 4, care-l introduce pe Geo, acesta se uită la lume de la geam (altă interfață, altă metaforă a perspectivei, alături de medierea realului prinTV), deci de la distanță, de sus și prin ceva, nu direct, fără acces la detalii, apoi Geo se vede pe sine reflectat în același geam. Imaginile se suprapun și rezultă o masă amorfă de informație neprelucrată, secvența mi se pare foarte sugestivă. Același efect îl avem și spre final, cînd lumina din ecranul televizorului se revarsă peste chipurile umane, modificîndu-le contururile: „Tonalitatea polaroidă a imaginii din televizor le colorează pielea celor doi, mamă și fiu, în portocaliul unui sfîrșit de vară, al unui sfîrșit. Acele culori care te pregătesc pentru memoria cuiva“. Pînă și imaginația lui Geo este contaminată de televiziune, cadrele se derulează în mintea lui în secvențialitate de imagini, gîndește în cadre, în mintea lui se desfășoară nonstop un program de știri, iar Geo murmură întruna fragmente din acel program imaginar. Abia după acest preambul legat de criza discursului (orice tip de discurs pare a-și fi consumat potențialul), se derulează povestea propriu-zisă (atacul, răpirea, conflictul), care la final devine o știre, un reportaj, adică un alt produs contrafăcut, încheind simetric romanul și distrugînd definitiv realul, arzîndu-l. Astfel, primul capitol redă filmarea unei tragedii care rulează la TVși care, pe parcursul romanului, devine obiectul unui senzațional rumegat la infinit (prin recurență): tînărul ars „își face numărul“ iar și iar, de umerii lui se agață „pelerina unei povești“ (așa cum se va agăța și de umerii lui Geo), în timp ce prin zonă gunoierii tăcuți mai degrabă alungă ceva invizibil decît adună resturile unor vieți.
Tragedia ajunge în casele oamenilor comprimată sub formă de știre, prin intermediul televiziunii, care folosește un anumit tip de limbaj/discurs (implicînd componentele: cod, context, mesaj, canal) ce permite falsificarea/distorsionarea. Deci narativul este programatic subordonat unei alte estetici, cea a reportajului/a știrii, iar consumarea rapidă devine un imperativ. Combustia este imediatul necontextualizat, clipa care consumă vieți, le înghite sau le transformă în produse vandabile („ce viteză au lumile posibile atunci cînd ard în ele panică pură!“), făcînd aerul din jur irespirabil. Același principiu al vitezei a șasea (Gabriela Vieru) îl urmează și vocea narativă, care trece rapid prin viețile personajelor, iar pe unele chiar le abandonează, ca și cum n-ar exista/merita continuări ale poveștii (de exemplu istoria lui Relu spusă pe repede înainte și abandonată, la fel cum în media se deschid povești ulterior abandonate, pentru că nu mai au nimic senzațional în ele, și-au epuizat potențialul). Romanul aproape că devine un vast comentariu critic legat de felul în care poate fi spusă o poveste. Și depinde din ce punct de vedere spui povestea ca ea să producă bani, să atragă curioșii, să devină un capital. Ceea ce apără Adina Moscu este tocmai acest capital, este substitutul umanului, adică imaginea ei, avatarul, ajunsă mai prețioasă și mai presus decît viața însăși: înregistrarea audio care i-ar dezvălui adevărata față și a cărei difuzare ar duce la prăbușirea unei lumi, lume care ar putea fi capitalismul (feroce), dar nu i-aș da neapărat doar conotație politică, pentru că fake-ul și impostura nu sînt produse exclusiv ale capitalismului, ci mai degrabă ar putea fi invers, căci orînduirile nu există în absența oamenilor care le creează. Geo o înregistrează pe Adina (prietenă din copilărie pe care o iubise) ca să aibă o amintire (afirmă el), iar în înregistrare ea își exprimă disprețul față de public, de consumatorii TV, vaci de muls „cu căcat în cap“. Refuzul Adinei de a-l însoți pentru ca mama lui bolnavă să o revadă pe fata de la televizor, pe „fata noastră“, de care mama era legată afectiv, declanșează criza personajului, alimentată de un mesaj al Adinei trimis fiicei sale și care-l viza pe Geo: „Sînt cu un labagiu care mă iubea în generală. Îți povestesc. Mori“. Mihai Radu jonglează abil cu postúrile victimă-călău, un joc în care cititorul se prinde rapid, neîncetînd să se întrebe care-i mai rău, Adina sau Geo?
Simbolistica recurentă a focului trimite și la peștera lui Platon, ecranele sînt zidurile peșterii, oamenii sînt în lanțuri, trăim printre pixeli (pixeli-furnici „care cară totul dintr-o parte în alta [...] e frumos să-ți imaginezi așa întregul tablou, tot ecranul lumii“). Lanțurile capătă diferite forme: sărăcie, lux, organizare socială proastă, căsnicie de formă, singurătate, suferință, reprimare, dar cele mai strînse lanțuri sînt fațadele, aparențele bine articulate și orchestrate magistral, atît de puternice încît masca ajunge să se lipească de fața umană – vedeta TVAdina Moscu nu mai are aproape nimic natural la 48 de ani, fața, dantura, corpul sînt investiții, ele consumă bani și produc bani („dinții ei albi, coroane ceramice pe suport de zirconiu“, „fillerele dermice injectate“, „mai mult de o mie de euro pe lună îi bag în pielea asta de pe față“). Poate de aceea n-aș citi romanul (strict) în cheie realist socială, nu mi se pare în primul rînd un roman despre săraci vs bogați, deși Mihai Radu virează spre social în final, făcînd din lucrătorul de la spălătorie Geo Paraschiv un marginal pe considerente economice/finanicare și de statut și tăindu-i aripile de psihopat, atît de bine articulate prin cîteva episoade narative plantate de-a lungul textului (dickpic-ul de pe grupul WhatsApp, secvențele de monolog-delir politic/ideologic și științific ale personajului, convingerile lui că nimeni n-o să înțeleagă niciodată nimic din lumea asta, obsesia pentru Mariana și mesajele obscene, faptul că Geo încă locuiește cu mama lui etc.), ca să-i cedeze Adinei rolul de psihopată parvenită și să-l pună pe Geo să susțină un monolog (cam coerent pentru psihoza lui și pentru situația în care se află) despre cum vor moșteni bogații lumea, colonizînd apoi altă planetă („E tot ce urăsc mai mult la voi la bogați: vă prefaceți că vă pasă de lume [...]. După ce ați futut lumea cu totul, o să plecați pe altă planetă, nu? [...] O să rămînem aici doar noi, fraierii, să ne ardă soarele, să ne devoreze bolile... O să ne ardă ca pe ăla de la televizor de și-a dat foc. Și vom fi și bătrîni, căci doar pentru noi va mai fi bătrînețea. Pentru tine n-o să mai existe bătrînețe, nu? O desființați“).
Și fiindcă lui Mihai Radu îi plac metaforele, el „construiește“ pentru Geo și prietenul lui Relu și un teren de tenis în plin cîmp, în Rahova, o improvizație, firește, care simulează jalnic lumea bogaților, căci tenisul e un sport de bogați pe care Adina Moscu știe să-l joace (vedem asta în final și la propriu, și la figurat). Tot o simulare a vieții bogaților sînt și secvențele în care Geo scoate bani de la bancomat („pentru o clipă a simțit că face parte din altă lume, din lumea bună, și că acel card chiar e al lui“), în care conduce mașina Adinei, un BMW X6 care emană miros de viață bună, și se laudă în fața Marianei că este a lui, tot o simulare este și sexul, pînă și autosatisfacerea este mereu amînată și ratată.
All in all, Mihai Radu ne arată cam ce se petrece „cînd realitatea se crapă“, în stilu-i caracteristic, care combină umorul negru, rețeta thrillerului, ironia fină, alegoria și predilecția pentru frazele-sentință, și o face din două unghiuri, cel al parabolei orwelliene, completate/concurate spre final de condiționările sociopolitice."
["post_title"]=>
string(54) "Moartea ca produs sau „cînd realitatea se crapă“"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(46) "moartea-ca-produs-sau-cind-realitatea-se-crapa"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-06-05 10:35:07"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-06-05 07:35:07"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241727"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[22]=>
object(WP_Post)#36770 (24) {
["ID"]=>
int(241726)
["post_author"]=>
string(3) "308"
["post_date"]=>
string(19) "2024-06-05 10:29:53"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-06-05 07:29:53"
["post_content"]=>
string(4770) "[caption id="attachment_241724" align="alignright" width="300"]
Gabriela Adameșteanu[/caption]
M-am bucurat din foarte multe motive atunci cînd am primit de la domnul director al Bibliotecii Județene „Bod Péter“, Szonda Szabolcs, distins traducător, invitația la cea de-a treia ediție a Tîrgului de Carte și a Festivalului de Literatură Contemporană SepsiBook, pe care îl organizează în orașul Sfîntu Gheorghe.
În România nu sînt suficiente astfel de evenimente, care, din experiența mea, au un impact puternic asupra lecturii, asupra vieții cărților și asupra educației.
Tîrgurile de carte și festivalurile literare scriu cu majuscule numele orașelor pe hărțile culturale și economice ale spațiilor geografice. Investiția în cultură este profitabilă din multe puncte de vedere, inclusiv în privința viitorului localităților, mi-a explicat un primar din Saint-Nazaire, un orășel portuar din Franța care avea anual rezidență pentru scriitori străini și festival internațional de literatură.
Din păcate, în România nu stăm foarte bine la acest capitol. Chiar dacă numărul editurilor, al traducătorilor, autorilor și evenimentelor literare este în ușoară creștere, numărul cititorilor rămîne scăzut. Poate și emigrația imensă, circa cinci milioane de persoane, să fie o explicație, ca și puținele șanse de școlarizare ale copiilor din localități rurale, cu părinți plecați în străinătate, la muncă. Dar, de pildă, în Ungaria vecină, buletinele europene spun că se citește semnificativ mai mult.
Sînt oameni care se apropie de cărți mai degrabă cu ocazia tîrgurilor de carte, care dau culoare și mișcare programelor personale, nu doar celor școlare.
Locul primordial pe care îl au copiii și tinerii, respectiv familia, în conceptul acestui tîrg îmi pare esențial. Orientarea lui SepsiBook spre cartea de copii și tineret este modernă și profitabilă. Editurile din România au înțeles, în fine, că acesta este sectorul cel mai profitabil, părinții sînt conștienți că, deși majoritatea dintre ei nu au lectura ca prioritate, copiii lor ar fi bine să citească.
Specificul acestui festival și al acestui tîrg, care mi se pare extrem de important, este că cele două culturi sînt prezente alături. Am șansa de a avea patru cărți deja traduse în limba maghiară și publicate la edituri diverse din Ungaria, iar cea de-a cincea este pe drum la Editura Vincze din Budapesta. Pentru promovarea lor, mi-am întîlnit cititori de limbă maghiară cînd am participat la evenimente de acest gen în Ungaria, dar, în România, acum e prima oară.
Sînt recunoscătoare organizatorilor, traducătorilor mei, Csiki László, din păcate decedat, și Gabriella Koszta, prietena mea de mai mulți ani, editorilor care au permis cărților mele să aibă o altă viață în limba maghiară. Mi-am dorit această apropiere încă de la 14 ani, în 1956, de cînd părinții mei ascultau radioul interzis Europa Liberă și am fost profund tulburată de ceea ce li se întîmpla celor de vîrsta mea cînd intrau tancurile sovietice în Budapesta.
Sînt multe de spus despre experiențele noastre comune, cea mai importantă fiind, după părerea mea, cea prin intermediul beletristicii, care îți dă șansa să privești lumea prin ochii altcuiva, un străin cu care, în timpul cititului, te identifici.
Mă bucur că am acum oportunitatea să-l reîntîlnesc pe Nádas Péter, pe care l-am ascultat în redacția Observatorului cultural de la București, i-am citit și admirat cărțile, unele traduse de inimoasa Anamaria Pop. Așa cum i-am citit și admirat pe Németh László, Esterházy Péter, Kertész Imre, Forgách András și pe alți scriitori din Ungaria, traduși și apreciați în România. Dar și pe Zsuzsanna Ferencz, Kocsis Francisko și, nu în ultimul rînd, pe Andrei Dósa, pe care i-am întîlnit în diverse ocazii aici, în România."
["post_title"]=>
string(48) "„…Să privești lumea prin ochii altcuiva“"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(37) "sa-privesti-lumea-prin-ochii-altcuiva"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-06-05 10:29:53"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-06-05 07:29:53"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241726"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[23]=>
object(WP_Post)#36768 (24) {
["ID"]=>
int(241722)
["post_author"]=>
string(1) "1"
["post_date"]=>
string(19) "2024-06-05 10:23:29"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-06-05 07:23:29"
["post_content"]=>
string(1758) "[caption id="attachment_241723" align="alignright" width="300"]
Gabriela Adameșteanu și Péter Nádas, la Sfîntu Gheorghe[/caption]
Între 23 și 26 mai 2024, s-a desfășurat la Sfântu Gheorghe (județul Covasna) cea de-a treia ediție a Tîrgului de Carte și a Festivalului de literatură contemporană SepsiBook. Invitații de onoare ai evenimentului au fost scriitorii Gabriela Adameșteanu și Péter Nádas, care au și rostit cîte un discurs la festivitatea de deschidere din după-amiaza primei zile.
De asemenea, au fost și protagoniștii unor întîlniri cu publicul, însoțite de discuții-portret. Răspunzînd la întrebările scriitoarei Andrea Tompa, Péter Nádas a vorbit atît despre etapele și întîmplările din viața lui, care l-au modelat ca scriitor, cît și despre vocația de autor de beletristică, cu tot ce înseamnă acest lucru pe planul concepției sale despre scris, așa cum se manifestă aceasta în cele mai marcante cărți ale sale.
Moderatorul discuției cu Gabriela Adameșteanu, intitulată Timpurile realității, timpul scrisului, a fost criticul literar brașovean Adrian Lăcătuș. (Szabolcs SZONDA)"
["post_title"]=>
string(31) "Întîlnire la Sfîntu Gheorghe"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(28) "intilnire-la-sfintu-gheorghe"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-06-05 10:30:14"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-06-05 07:30:14"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241722"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[24]=>
object(WP_Post)#36769 (24) {
["ID"]=>
int(241721)
["post_author"]=>
string(4) "2149"
["post_date"]=>
string(19) "2024-06-05 10:27:58"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-06-05 07:27:58"
["post_content"]=>
string(7496) "[caption id="attachment_241725" align="alignright" width="300"]
Péter Nádas[/caption]
Nici nu știu de unde să încep, dragi prieteni. Beletristica este profesia mea, narațiunea este genul meu, nici acum n-am cum să fac altfel decît să vă spun o poveste. Sînt legat prin profesie de trecut. Pentru mine, prezentul este materie primă. Îl las să se coacă. Îl duc sus pe munte, înainte să se rostogolească înapoi cu de la sine greutate. Tempi passati. Am fost în regiunea Trei Scaune (denumirea tradițională a județului Covasna – nota trad.) acum aproape cincizeci de ani. Ceea ce mă face să stau aici, acum, cu o splendidă uluială.
Pe atunci, însoțeam doi jurnaliști, un francez pe nume Manuel Lucbert, care lucra pentru Le Monde din Paris, și un suedez pe nume Richard Swartz, redactor la Svenska Dagbladet din Stockholm, împreună cu soția sa, Susanne Widen, traducătoare literară, care ne-au condus pînă aici de la Budapesta, în mașina lor suedeză, renumită pentru siguranță.
Eram prieten cu ei, dar de cînd ne aflam deja aici, le-am servit ca translator, ca să nu ajungă în Transilvania într-o situație în care să nu înțeleagă ceva important, ceva ce aș fi vrut să înțeleg și eu. Să înfruntăm împreună cruda realitate. Guvernele lor, mă refer la cel suedez și la cel francez, erau oarecum pline de sine și pierdute în labirintul realității europene. Era în interesul lor să fie pierdute. Ceea ce, desigur, nu ar trebui să împiedice oamenii liberi să scrie împotriva guvernelor lor. Din patriotism pur. Dacă este adevărat, direcția greșită din prezent a guvernelor lor este periculoasă pentru viitor. Mai întîi, am fost la Cluj, apoi, la Tîrgu-Mureș, iar de acolo la Brașov, și așa am ajuns aici. Acum vin din Gombosszeg, din Göcsej. „Szeg”, adică „cui”, și „szék”, adică „scaun”, înseamnă același lucru în maghiara veche. Ziarul Megyei Tükör din județul Covasna de atunci a relatat, în vinerea respectivă, că, în timpul vizitei sale în Suedia, tovarășul Nicolae Ceaușescu și tovarășa Elena Ceaușescu au primit joi la prînz, în Palatul Regal din Stockholm, în cadrul unei festivități solemne, adică în cadrul unui festivism excesiv, înalte onoruri suedeze. Inutil să mai spunem că și cei decorați au acordat aceleași înalte onoruri. Majestatea Sa, Carl Gustaf al XVI-lea al Suediei, a conferit Ordinul Regal „Serafim” tovarășului Nicolae Ceaușescu și, în același timp, tovarășei Elena Ceaușescu, iertați-mă, Marea Cruce a Ordinului Regal „Steaua Nordului”. În orice caz, călătoria noastră a fost bine pregătită încă de la Budapesta. Să vezi realitatea, cu corespondentul ei ceresc, multele denaturări, simulări, aparențe, înșelăciuni și, odată cu ele, sumedenia de fraze disprețuitoare și ofensatoare, nu este atît de ușor, dar este o datorie profesională elementară. În acea seară, la Teatrul Maghiar de Stat se juca una dintre piesele lui András Sütő, nu mai știu care anume. Îmi amintesc că era o reprezentație invitată de la un alt teatru, din alt oraș, dar noi nu veniserăm pentru asta, ci pentru a avea, în pauză, o neobservată discuție conspirativă cu foarte bătrînul Edgár Balogh. Era la fel de bătrîn atunci, cum sînt eu acum, dacă îi mai cunoaște cineva numele și activitatea. Dacă mai știe cineva ce înseamnă conspirativ. Trebuia să nu-l expunem pe celălalt. Să nu fie arestat, bătut, ucis pentru reportajul nostru în curs de pregătire. Am organizat totul prin mesageri, cel puțin 12 persoane au lucrat săptămîni întregi pentru a pregăti întîlnirile. Dictatura are foarte multe urechi și toate sînt în permanență ciulite. Chiar și așa, am fost escortați de la graniță de forțele Securității. Uneori, reușeam să ne debarasăm de ei, alteori, nu, și atunci întîlnirile nu s-au concretizat. Cu toate acestea, a fost un spectacol minunat, suedezilor și francezului li se ridica părul pe ceafă, deși șoaptele mele vizînd înțelegerea celor spuse nu i-au ajutat prea mult. Teatrul nu trebuie înțeles la propriu. Dar nici înainte și nici de atunci nu am mai simțit că scena și sala pot fi atît de fierbinți de la căldura oamenilor și că pot respira, cu o asemenea forță, împreună cu toate acestea. Nu era vorba de piesă, nici de actori, nici de public, nici de ansamblul acestora. A devenit un protest politic, și al meu, o rezistență colectivă. Doar într-o dictatură se poate întîmpla așa ceva. Dorința de libertate este o aptitudine antropologică. Își caută o supapă și o va găsi. Dacă propozițiile narative sînt destul de încărcate cu timpul care trece, atunci, în prezentul etern al lecturii, imaginea care se compune nu este doar a trecutului, ci a unei anumite persoane, care stă cu ceilalți sub marele cer înstelat, de unde se vede chiar și acea stea polară, care tocmai i-a fost conferită Elenei. Pentru acest fabulos timp imaginar dintre trecut și prezent, care este atît al naratorului, cît și al cititorului, pot să vă urez doar mult noroc și pentru zilele următoare.
Apoi, ca să închei povestirea, pe drumul de întoarcere din munți, ajungînd pe un cîmp nesfîrșit, în cele mai bune condiții de vizibilitate posibile, la o intersecție, a venit spre noi un tractor și a intrat cu viteză în noi imbecilul. N-aș putea spune că n-a făcut-o la comandă. Dacă n-ar fi fost vehiculul de fabricație suedeză de o siguranță notorie, n-ar mai fi rămas mare lucru din noi. Așa încît doar ne-a împins în șanț, pe partea cealaltă a drumului. Imediat ce am reușit să ieșim din mașină, a coborît și tractoristul de pe scaunul său înalt, gemînd puternic. Cu siguranță nu era tractorist, ci un soldățel jegos, cu barba abia mijită, care a început imediat să se tînguie și să plîngă, urlînd. Ceea ce era real. Asta era așa-zisa realitate a noastră. Striga ceva de genul că îi pare rău, îi pare foarte rău, ne roagă să-l iertăm, în timp ce a apucat mîna Susannei și o săruta.
Cică ce a făcut, ce a făcut. Ceea ce probabil era adevărat, de asemenea: nu știa ce făcuse. Sau ceea ce făcuse nu făcuse suficient. Și așa se încheie pentru astăzi povestirea mea, în acest frumos și demn prezent experimental.
Traducere de Kata Győrfi și Szabolcs Szonda
" ["post_title"]=> string(13) "Tempi passati" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(13) "tempi-passati" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-06-05 10:27:58" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-06-05 07:27:58" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241721" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [25]=> object(WP_Post)#36767 (24) { ["ID"]=> int(241691) ["post_author"]=> string(4) "2740" ["post_date"]=> string(19) "2024-06-03 15:43:18" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-06-03 12:43:18" ["post_content"]=> string(2628) "
Documentarul românesc Nasty, în regia lui Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu, Tudor D. Popescu, despre viața și cariera renumitului tenismen român Ilie Năstase, a avut joi, 23 mai, la ora 19.00, o proiecție specială în Sala „Agnès Varda“, în cadru Festivalului de Film de la Cannes, cel mai important eveniment cinematografic din Europa. Pe covorul roșu, alături de tenismenul Ilie Năstase, au pășit cei trei coregizori, producătorii Cosmin Hodor și Bogdan Crăciun, dar și tenismenii Boris Becker, Henri Leconte, Virginia Ruzici și fostul partener la dublu al lui Năstase, Ion Țiriac.
Într-o sală arhiplină am întrezărit-o și pe actrița Sunnyi Melles, care cu numai o lună în urmă pășea pe covorul roz la Cannes în cadrul Festivalului Canneseries, făcînd parte din serialul german The Zweiflers, de altfel, învingător la Cannes. Thierry Frémaux, directorul Festivalului de la Cannes, a introdus filmul cu entuziasm: „România este o țară mare pentru cinematografie, cum este, de altfel, și pentru sport. Ambele, filmul și sportul, se completează. Memoria sportului este o memorie colectivă, care trăiește prin film și este transmisă astfel peste generații. Cei care îl cunosc pe Ilie Năstase știu că titlul documentarului, Nasty, este unul foarte potrivit. Filmul pe care urmează să-l vedem spune o parte din istoria tenisului, dar surprinde și o epocă extraordinară, diferită, în care Ilie Năstase a fost actorul principal“. Frémaux i-a invitat pe scenă pe regizorii filmului, alături de Ilie Năstase.
Realizatorii Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu și, mai ales, Tudor D. Popescu, care a fost și editorul documentarului, au depus o muncă titanică, cercetînd, evaluînd arhivele din țară și de peste hotare. Cele de peste hotare au fost și cele mai costisitoare, aproape dublînd bugetul filmului, primit cu entuziasm de spectatori – dovadă și cele zece minute de aplauze. "
["post_title"]=>
string(36) "Nasty, premieră mondială la Cannes"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(33) "nasty-premiera-mondiala-la-cannes"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-06-07 10:55:23"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-06-07 07:55:23"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241691"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[26]=>
object(WP_Post)#35935 (24) {
["ID"]=>
int(241688)
["post_author"]=>
string(2) "13"
["post_date"]=>
string(19) "2024-06-03 15:36:02"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-06-03 12:36:02"
["post_content"]=>
string(5682) "Două nume de vază pentru România – ce Eminescu, ce Coșbuc! – de azi. Unul pus sub acuzare (sau pe aproape), altul recent eliberat. Și un nou subiect ițit din nimic și de nicăieri – oare n-o fi ceva cu premeditare, că prea apar astfel de situații cînd ne e lumea mai dragă? – străbate Țara Românească – Românie onor membru NATO și UE, aflată la granița dintre război și pace – și dă frisoane unei populații în prag de alegeri, concedii și vacanțe. Un nene necunoscut marelui public, mare negustor de nu se știe exact ce și cîte mai cîte produse medical-farmaceutice, cu afaceri locale, dar și dincolo de fruntariile României (Qatar, ai, wow, e tare…), depune un denunț la Parchetul General sau unde l-o fi depus. Ca să-și apere pielea de arsurile provocate de o condamnare la pîrnaie. Ceea ce, în limbaj neacademic, ar fi nasol. Cum ar veni, nimeni nu e dispus să facă pușcărie, nici nu mai contează anii. Doar o zi de arest e suficient – cum a pățit arhitectul Dinu Patriciu, care, deja plin de gologani, a călcat pe bătătura cui nu trebuie – pentru ca din om să devii, ferească Dumnezeu, acuzat. Și pînă la urmă a pățit-o definitiv cînd avea toate condițiile să trăiască mult și bine. Denunțul omului de afaceri pune pe jar – aparent, altfel toate-s așa cum nu se vede la televiziunile care fac rating – opinia publică, dornică de scandal și evenimente senzaționale. Vehiculînd idei generoase și apeluri la sentimente creștinești general valabile, dacă mai au vreo importanță într-o lume în care Google oferă mai multe solicitări decît Biblia noastră cea de toate zilele („Tatăl nostru“ se găsește la Matei 5,3). Și o dreptate care, după opinia mea, nu se va face niciodată. Care mai de care, dintre cei aduși în fața dreptății ipotetice, mărturisesc neted și apăsat că au încredere în Justiția română. Măi să fie, așa o fi? Pe mine nu contați, nu am nici un pic de încredere nici în judecători, nici în procurorii ajunși peste noapte magistrați.
Denunțul cu pricina deschide o cutie a Pandorei care se va închide repede. Denunț în care sînt atinși la lingurică doi (foști) generali SRI, un fost și actual avocat, bașca un intermediar care a funcționat precum o curea de transmisie între multele părți ale unui sistem juridico-politic ce cocoșește România. Sîntem asaltați zi de zi cu noi dezvăluiri legate de așa-zisul „stat paralel“ (care nu are o definiție de dicționar!), care face și drege pe seama bietului popor tras pe sfoară și călărit de grupări infracționale fără tată și fără mamă. Doar mătuși, unchi și nepoți. Despre ce e vorba? Pe scurt, cele trei mari puteri dintr-o țară democratică – bașca a patra, presa! – sînt la mîna uneia dintre ele. Cea judecătorească. Nu sună bine, poate nici pe deplin adevărat, dar e ceva aici. După cum reiese din tot materialul probatoriu – lucrăm cu materialul clientului, adică ce e pe piață, nu apelăm la așa-zisele surse ce alimentează piața media și mentalul public nu de azi, de ieri… –, buba e acolo unde ne-am aștepta să nu fie. Puterea judecătorească din România, plătită gras din bani publici („Ce vrei să te faci, puiule, inginer, doctor sau profesor…“, „Nu, eu vleau să fiu judecătol sau poculol…“) a ajuns să fie la mîna unui păienjeniș de magistrați. Ce Parlament? Ce legi ale magistraturii? Ce ordonanțe de urgență care să sucească și învîrtească dreptatea? Care dreptate, care adevăr, bine, frumos? Frica de mititica păzește bostănăria. Dă-i la cap, ia-l cu fulgi cu tot! Am uitat oare acei ani în care se aresta și judeca pe bandă rulantă sub oblăduirea unui binom păstorit de „Hăhăhă“ și care produce efecte și azi? Și dreptatea a ajuns să se transforme în nedreptate cu acte în regulă. Ce proces al comunismului am avut, dacă și azi un turnător dovedit, ajuns șef de stat și europarlamentar, dă lecții de democrație? Singur? Evident că nu. Cu sprijinul Serviciilor și al unui toxic mix de oameni politici și de afaceri. Unde-s mulți, puterea și afacerile dau pe dinafară, în timp ce cinci milioane de pensionari stau toată ziulica să calculeze procente și termene de aplicare a unor decizii pe care succesive guverne au tot încercat să le țină sub control. Că votăm, că nu votăm, sîntem iar într-un an electoral și isteria, ca și manipulările ating cote maxime. Procurorii nu aveau ce să caute lîngă judecătorii și avocații care împărțeau, cum, necum, o dreptate variabilă. Scandalul iscat de cazul a doi generali SRI cu nici nu mai contează cîte stele, care au colaborat o duzină de ani tovărășește cu o fostă bimbașă la DNA și o fostă procuroare ajunsă ministră la Justiție (că veni vorba: mai urmărește cineva povestea cu motociclistul accidentat, ajuns olog, în timp ce șoferița care a produs accidentul stă pe euro buni la Bruxelles?), este în plină desfășurare.
Avem convingerea că totul se va termina cu bine. Așa cum a scăpat Dinamo de retrogradare, așa vor scăpa și cei acuzați azi de condamnare. Nu degeaba vrea Radu Mazăre, recent eliberat condiționat, să se stabilească în Madagascar cu familie și afaceri cu tot. Nu ar fi exclus să ni se livreze vreo teză de doctorat despre lemurienii ce fac faima insulei din vecinătatea Africii. "
["post_title"]=>
string(26) "Țara lui Coldea & Mazăre"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(22) "tara-lui-coldea-mazare"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-06-07 10:55:43"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-06-07 07:55:43"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241688"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[27]=>
object(WP_Post)#35934 (24) {
["ID"]=>
int(241683)
["post_author"]=>
string(4) "1033"
["post_date"]=>
string(19) "2024-06-03 15:21:59"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-06-03 12:21:59"
["post_content"]=>
string(6547) "Într-una din conversaţiile sale cu Şestov, la cîteva luni de la apariţia Conştiinţei nefericite, ca şi cum ar fi dorit să explice încă o dată cele scrise de Fondane în legătură cu Heidegger, maestrul observa că Rachel Bespaloff susţinea că „même sans le Savoir, il est evident qu'il y aurait une fêlure dans l'existence. Mais, sans le Savoir, d'où tiendrait-elle cette evidence?“[1]. Citatul cu care încheiam prima parte a „Intersecţiei“ era urmat de constatarea că Heidegger recunoştea că filozofia este o sclavie, stăpînul fiind Cunoaşterea, le Savoir, care „găzduia“ conştiinţa şi călăuzea speculaţia filozofică: „Să ştii că filozofia este o sclavie şi totuşi să trebuiască să o pui continuu în mişcare, cu disperare, aceasta este o angoasă pe care Heidegger nu a cunoscut-o“[2]. În originalul în limba franceză (Ediţia Denöel et Steele, 1936, pp. 196-197), Fondane scrisese : „Savoir que la philosophie est l'esclavage et néanmoins devoir la mettre en marche continuellement, désespérément, c'est là une angoisse que Heidegger n'a jamais connue“. Italicele îi aparţin lui Fondane şi au un sens foarte precis: În traducerea în limba română, „să ştii că“ etc., este fidelă, desigur, din punct de vedere semantic, dar fraza nu comunică gravitatea problematicii. În citatul de mai sus, Fondane include din nou Le Savoir cu majusculă, aşa cum o făcuse în volumul despre conştiinţa nefericită. Cunoaşterea caută adevărul, spune Şestov, şi acesta nu doreşte doar să ne constrîngă, ci şi să ne convingă, „la verité veut non seulement contraindre mais encore nous persuader“. Aici vede el dificultatea fundamentală cu care se confruntă dintotdeauna filozoful şi filozofia şi deci, gînditorul angajat în căutarea existenţială va trebui să înţeleagă două lucruri esenţiale: „atîta timp cît „adevărul“ vrea să mă oblige la supunere, el poate să o facă. Şi dacă mă constrînge prin forţa argumentului său, eu sînt gata să mă declar convins. Dar să mă convingă cu adevărat, nu, asta el nu poate să o facă; eu pot să mă opun, să-i scot limba, aşa cum a făcut Dostoievski“[3]…
Radu Enescu, în capitolul „Cum gîndeşte Heidegger“, din volumul Ab urbe condita, mai prudent, pleacă de la constatarea că „gîndirea lui Heidegger nu se rezumă doar la exilarea logicii din imperiul realului“ (ibid.) şi observă că Max Scheler pornea „de la simpatie, de la intropatie (Einfühlung), care îi descoperă comunitatea, Mit-sein-ul, faptul de a-fi-împreună. Heidegger însă inversează datele problemei. Înţelegerea celorlalţi e fondată pe Mitsein, care este faptul primordial şi evident. A-fi-împreună-cu-alţii este o categorie existenţială apriorică… care face posibilă simpatia, precum şi alte acte emoţionale“ şi logica cere ca, în demonstrarea unei realităţi (obiect, eveniment etc.), „pozitivul“ să fie confirmat de existenţa „negativului“ său, de o absenţă. […] „la Heidegger, situaţia este răsturnată“, scrie Enescu, „starea pozitivă e un mod deficient, privativ, al celei negative. Nu carenţa se deduce din plin, ci plenitudinea este dedusă din carenţă“ (ibid.)! De aici ideea rolului central jucat de anxietate în filozofia sa; corolarul acestei judecăţi este că „Fiinţa se revelează ca povară“ şi „bucuria e un mod privativ“, o deficienţă a angoasei“ (ibid. p. 135).
Ideile acestea şocante sînt menite să trezească filozoful dintr-o stare de permanentă reverie diurnă. În continuarea unei idei centrale a filozofiei Greciei antice, ne reaminteşte Radu Enescu, „Socrate a fost cel care ne-a spus că filozofia s-a iscat din uimire“, dar Şestov îi atrăgea atenţia discipolului său că şi Rachel Bespaloff a făcut – în zadar – eforturi de a ieşi din labirintul acelui nemilos Savoir menţionat mai sus. De aceea, un Fondane atent şi foarte receptiv a constatat dezamăgit că neantul lui Heidegger „nu este nici Absolutul, nici Dumnezeu… nici neantul pur şi simplu“, ci… spiritul lui Hegel, „care calmează omul şi îl reconciliază cu dreptul său la sclavie“[4]. Şi Radu Enescu semnalează, corect şi la obiect, că, în cele din urmă, Heidegger a renunţat la interogaţia iniţială despre sensul fiinţei“ – tema centrală a lui Sein und Zeit – şi după un lung excurs în care, în căutarea Dasein-ului, acea „obsedantă analiză a unor termeni ca Entwurf (proiect), Vorwegnahme (anticipare), Entschlossenheit (decizie)…, vocabule care statuează neîncheierea, insuficienţa, virtualitatea…“, l-a determinat să treacă la tema adevărului fiinţei, filozofia sa devenind un „amestec hibrid de scolastică şi de literaturizare“[5]. Eşec? Evadare în neant? Nu, spune Radu Enescu în final: Heidegger a fost „ultimul Prometeu al lumii occidentale“ (ibid., p. 142).
Ierusalim, 12 mai 2024
Michel FOUCAULT, Discursul filozofic, traducere de Ciprian Mihali, Editura Trei, București, 2024, 400 p.[/caption]
Paris, 1966. Sîntem în plină epocă dominată de structuraliști și formaliști – Claude Lévi-Strauss își publicase Antropologia structurală în 1958. Științele omului (etnologia, antropologia, psihanaliza) sînt pe val – în 1961, Émile Benveniste fondase revista interdisciplinară L'Homme, iar Lacan își publică, exact în ’66, celebrele Écrits, despre „inconștientul structurat ca un limbaj“. Pe val se află și fenomenologii – în 1964, Sartre tocmai refuzase Nobelul pentru Literatură. Mișcarea ’68 e încă departe, iar Derrida mai are un an pînă să-și detoneze deconstrucția – abia în 1967 își va publica primele sale trei cărți, toate revoluționare, printre care Scriitura și diferența.
29
